Categorii

„Humanae vitae”, acel ultim sondaj secret al lui Paul al VI-lea

Paul al VI-lea, în octombrie 1967, în timpul primului Sinod al Episcopilor celebrat în Vatican, l-a pus pe cardinalul secretar de stat să ceară o părere despre contracepţie în vederea publicării enciclicei. Numai 26 din cei 200 de episcopi prezenţi au răspuns în scris. Dintre aceştia, cea mai mare parte s-au declarat favorabil la o oarecare deschidere la pilulă, cei contrari au fost 7. Însă papa Montini, care deja a sustras tema de la discuţia conciliară şi a ascultat părerile unei comisii de experţi (exprimată în majoritate în favoarea deschiderii), nu considera că existau elemente pentru a schimba poziţia avută până în acel de predecesorii şi a promulgat după câteva luni Humanae vitae, ieşită în iulie în urmă cu cincizeci de ani, chiar fără a-i da crisma infailibilităţii, aşa cum ar fi voit unii.

Este unul din elementele noi care reies din cercetarea monseniorului Gilfredo Marengo, autor al cărţii „Naşterea unei enciclice. Humanae vitae în lumina Arhivelor Vaticane” („La nascita di un’enciclica. Humanae vitae alla luce degli Archivi Vaticani”, Libreria Editrice Vaticana, 286 de pagini, în librării de astăzi): o cercetare în lumina unor documente care n-au fost niciodată consultate până astăzi, care a permis să se reconstruiască geneza enciclicei, diferitele sale redactări, corectările aduse de Paul al VI-lea. O lucrare distilată, care eliberează terenul de reconstruiri fanteziste sau bazate pe mărturii care nu întotdeauna sunt echilibrate. O lucrare care eliberează terenul şi de elucubraţii interesate ale unei anumit publicistici antipapale pe bază de invective şi de anonime, care recent i-a atribuit lui Marengo (ca executor al directivelor papale) intenţia de a „revizui” şi apoi de a schimba enciclica montiniană. O carte care ajută să se înţeleagă şi travaliul personal al pontifului, care în mai 1968 aprobase mai întâi o schiţă de enciclică pregătită de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, pentru a se răzgândi apoi după ce a citit consideraţiile Secretariatului de Stat care sugerau o abordare diferită deşi afirmau aceeaşi poziţie contrară contracepţiei.

Acel sondaj „sinodal”

În timpul primului Sinod al Episcopilor din toamna anului 1967, şi mai exact la 4 octombrie, Paul al VI-lea lansa prin cardinalul Jean Villot invitaţia pentru toţi părinţii sinodali să-i trimită reflecţii şi sugestii despre tema reglementării naşterilor. „Ştirea despre această voinţă a papei de a-i consulta pe toţi membrii adunării sinodale este foarte importantă – subliniază Marengo – pentru că una dintre acuzele cele mai repetate, în privinţa publicării lui Humanae vitae, a fost că papa ar hotărât în singurătate, în manieră necolegială”. Însă au răspuns puţin peste 12% dintre episcopi (membrii Sinodului erau în totalitate aproape 200), într-un arc de timp cuprins între 9 octombrie 1967 şi 31 mai 1968. Majoritatea dintre ei s-au exprimat pentru legitimitatea folosirii de metode contraceptive: numai şapte au cerut papei să se pronunţe reafirmându-i ilegitimitatea. În cartea lui Marengo se prezintă lista comunicărilor scrise, în totalitate 25: însă unii au scris de mai multe ori, în timp ce alţii au trimis documente cu mai multe semnături.

Numele celor care s-au exprimat

Favorabili pentru deschidere au fost cardinalii Suenens (Bruxelles) şi Döpfner (München), cardinalii şi episcopii americani Shehan (Baltimore), Krol (Philadelphia), Dearden (Detroit), Wright (Pittsburgh); cardinalul Renard (Lyon), episcopul Martinj (Nouméa din Noua Caledonia), în numele episcopilor din insulele din Oceania meridională; cardinalul Legér (Montreal), administratorul apostolic de Toronto Phocock, episcopul Hurley (Durban); episcopul Lorscheider (Brasilia); cardinalul Darmojuwono, (Semerang), în numele Conferinţei Episcopale Indoneziene; episcopu Martensen (Copenhaga); consilierul patriarhului de Antiochia al melchiţilor Edelby; episcopul Flahiff (Winnipeg), episcopul Beck (Liverpool); episcopul Dupuy (Albi a Philippe). În timp ce potrivnicii au fost în total şapte: americanul Fulton Sheen, episcop de Rochester; cardinalul Santos (Manila); cardinalul Tappouni, patriarh de Antiochia al sirilor; cardinalul Siri (Genova); episcopul Attipetty (Verapoly, din India); vicarul apostolic Hartl (Araucanía, din Cile); episcopul de Cracovia, Karol Wojtyła.

Motivaţiile celor favorabili…

Printre numeroasele intervenţii care în diferite moduri cereau să se schimbe termenii învăţăturii Bisericii despre reglementarea naşterilor se evidenţiau, afirmă autorul cărţii, cele ale cardinalilor Suenens şi Döpfner. Cardinalul belgian, mare alegător al lui Paul al VI-lea (noul papă l-a voit să se arate cu el la fereastră, la sfârşitul primului său Angelus, duminică 23 iunie 1963) a trimis trei texte. „Cunoscând bine preocuparea lui Paul al VI-lea de a se menţine în linie cu magisteriul predecesorilor săi, în primul el încerca să arate că decizia lui Pius al XII-lea de a considera permisă folosirea metodei Ogino-Knaus, deşi introducea un element de noutate faţă de Casti connubii, nu putea să fie înţeles ca discordant de magisteriul lui Pius al XI-lea. În mod asemănător aşa ar fi fost dacă s-ar fi primit teza celor care susţineau că, în condiţii determinate, soţii puteau folosi pilula contraceptivă”. În schimb, într-o a treia scrisoare Suenens examina decizia papei de a scoate de la Conciliu discuţia despre metodele de reglementare a naşterilor; reafirmând dezacordul său, propunea să se pună ca temă a unui următor Sinod argumentul considerând „dramatic de periculos pentru binele Bisericii” ca „Sfântul Părinte să asume, singur, rolul de apărător şi gardian al credinţei şi al moralei şi să se prezinte lumii în mod evident scos în afara colegiului episcopilor, al clerului, al credincioşilor”. Döpfner prezentase părerea majorităţii episcopilor germani, în favoarea deschiderii. Apoi, în apropierea publicării enciclicei, l-a invitat pe papa să amâne decizia, declarându-se preocupat şi prevăzând consecinţe dezastruoase.

… şi cele ale potrivnicilor

În schimb, printre cei care s-au pronunţat în sintonie cu intenţia lui Paul al VI-lea, numai Wojtyła a mers dincolo de „simpla cerere ca un viitor document al magisteriului să reafirme ceea ce deja afirmaseră Pius al XI-lea şi Pius al XII-lea”. De fapt, viitorul Ioan Paul al II-lea a trimis, prezentat ca un Votum în numele episcopilor din Polonia, aşa-numitul „Memorial din Cracovia”. „Aversiunea faţă de poziţiile conservatoare – scrie Marengo – reiese în prima parte a Memorialului, unde se arăta insatisfacţia faţă de modalitatea cu care ele au argumentat cu privire la valoarea magisteriului eclezial referitor la legea naturală, cu o emfază specială asupra continuităţii infailibile a învăţăturii sale”. Sunt exprimate două elemente critice. Primul era cu caracter metodologic: „nu se putea considera sigur că refuzarea contracepţiei ar aparţine definitiv magisteriului ordinar infailibil al Bisericii, tocmai pentru că papa a considerat necesară reexaminarea problemei (prin aceeaşi Comisie pontificală). Observaţia percepea limita poziţiilor minorităţii care, considerând sigur profilul autoritar al învăţăturilor ecleziale produse deja, în bună substanţă considerau inutilă orice abordare a problemei care să meargă dincolo de simpla repetare a datelor deja prezente tradiţional în patrimoniul doctrinal al Bisericii. Pentru acest motiv, teologii din Cracovia scoteau în evidenţă limita acestei poziţii care, invocând a priori autoritatea magisteriului, nu se îngrijea să dezvolte o argumentare a tezelor susţinute, cu referinţă deosebită la profilul filozofic şi teologic al categoriei de lege naturală”. Din cercetările publicate în carte reiese că Wojtyła avea câteva contribuţii importante (cea mai celebră este „Memorialul din Cracovia” din februarie 1968), dar fără ca acestea să influenţeze asupra redactării enciclicei. „Izvoarele nu permit să se afirme – scrie Marengo – că aceste texte au fost folosite în mod semnificativ în redactarea lui Humanae vitae”.

Schiţa aprobată şi casată

Din documentele de arhivă niciodată publicate reiese că Paul al VI-lea a aprobat deja la 9 mai textul unei enciclice, fixându-i data de promulgare pentru Înălţare Domnului (23 mai): avea titlul De nascendae prolis şi era rezultatul unei rescrieri făcute de părintele Mario Luigi Ciappi (în acea vreme teolog al Casei Pontificale, viitor cardinal), a unui proiect pregătit de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei în toamna-iarna anului 1967. Papa Montini îi ceruse lui Ciappi să evite emfaza asupra caracterului „definitoriu” al pronunţării sale şi să aibă grijă ca expunerea doctrinală să fie lipsită de posibile echivocuri sau incertitudini. „Ciappi a intervenit asupra textului – scrie Marengo – având ca ţintă trei finalităţi: să reafirme primatul scopului procreator al căsătoriei; să nege legitimitatea utilizării principiului de totalitate; să dea enciclicei valoarea unui document care să încheie dezbaterea o dată pentru totdeauna”. Era vorba despre un text cu o parte doctrinală considerabilă, dens în citate din Pius al XII-lea. „Cu aceste alegeri – afirmă autorul cărţii – viitoarea enciclică era în întregime condusă, în finalităţile sale, la o pronunţare riguroasă de doctrină morală. Nu este întâmplător că tocmai în primele paragrafe se elimina referinţa la specificul creştin al înţelegerii iubirii conjugale”, conţinute într-o schiţă precedentă.

Papa se răzgândeşte

Şi din această enciclică deja gata dar casată este publicat integral textul în adaos la cartea lui Marengo. Versiunea oficială latină fusese deja tipărită, se aşteptau numai traducerile în limbile moderne pentru a putea trece la publicarea oficială. În acest moment are loc o lovitură de teatru. „Traducătorii francezi de la Secretariatul de Stat, mons. J. Martin şi mons. P. Poupard, în acord cu Eduardo Martinez Somalo, responsabil cu traducerea spaniolă, au transmis Sfântului Părinte prin intermediul lui G. Benelli, substitut de la Secretariatul de Stat, rezerve însemnate cu privire la text”. „O examinare atentă a documentului pregătit – scriu cei trei, deveniţi după aceea toţi cardinali – confirmă prima impresie. Este relativ uşor a face câteva retuşări de formă (a scurta frazele prea lungi, a elimina repetările, a muta vreo temă…) şi asta ar evita desigur o cantitate de greutăţi: nouă lucrare, noi întârzieri, indiscreţii, insuportabilitate… Dar în conştiinţă trebuie să spunem că după evaluarea noastră remediul ar fi insuficient. Modul însuşi de a pune problema, formularea negativă sau restrictivă, în afară de prezentarea stilistică, ce pare mai puţin potrivită pentru scop: a face inteligibilă şi – în măsura posibilă – acceptabilă învăţătura Bisericii pentru omul de astăzi într-o materie atât de discutată şi delicată. Dacă superiorii consideră suficientă prima soluţie (retuşări de formă), documentul poate să fie gata în câteva zile. Altminteri, va fi nevoie de o reelaborare mai obositoare şi mai lungă. +JM şi Poupard”. Ca urmare a acestei iniţiative, publicarea enciclicei este blocată. Se înţelege astfel motivul publicării lui Humanae vitae la 25 iulie: nu exista intenţia de a scoate documentul în vară, pentru a-l trece mai neobservat (lucru de altfel imposibil dată fiind tema). Nu, publicarea estivală a fost provocată de a ceastă blocare a textului formulat de Ciappi.

Schiţa Martin-Poupard

Din acest moment lucrările pregătitoare a celei care avea să fie Humanae vitae se dezvoltă „în cadrul unei polarizări între mediile Secretariatului de Stat şi protagonismul lui Philippe căruia Paul al VI-lea i-a recunoscut, oricum, rolul de ultim coordonator al redactării textului. În acest rol secretarul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei s-a sprijinit complet pe sugestiile lui B. Duroux O.P., colaborator al său de mult timp, în acei ani printre cei mai ascultaţi consultaţi din aceeaşi Congregaţie”. Martin şi Poupard primesc funcţia de a redacta o nouă propunere: deşi repropunând toate conţinuturile doctrinale fundamentale, noul text este caracterizat „de o profundă schimbare de stil şi de mod de a pune lucrurile, apreciabil mai ales în stilul secţiunii de introducere şi în cea pastorală”. În timp ce în De nascendae prolis emfaza cădea asupra obligaţiei de a adera la doctrină, în acest text pe primul plan se află o ofertă de ajutor şi sprijin a Bisericii în însoţirea la o corespundere deplină cu planul de iubire al lui Dumnezeu creatorul. În paragrafele destinate preoţilor care se îngrijesc de suflete, deşi reia invitaţia la fidelitate faţă de învăţăturile magisteriului, tot atâta importanţă este dată necesităţii „unei primiri pline de răbdare şi de bunătate faţă de păcătoşi”, centrată în întregime pe importanţa fidelităţii faţă de sacramente ca sprijin indispensabil pentru un drum de perfecţiune care nu este pus în discuţie de „căderi, chiar dacă prea mult repetate”.

Noi dificultăţi

Însă Paul al VI-lea nu aprobă nici noul text, criticat dur de secretarul fostului Sfânt Oficiu, Philippe. „Deşi toate conţinuturile doctrinale principale – scrie Marengo – au fost receptate, planul textului – propunându-şi să citească «problemele de viaţă conjugală în fidelitate faţă de planul de iubire al lui Dumnezeu» – părea să sugereze că legitimitatea sau ilegitimitatea contracepţiei nu era in recto obiectul viitoarei intervenţii magisteriale; pe de altă parte centralitatea dată «iubirii conjugale» permitea fără îndoială o abordare unitară, dar putea să fie înţeleasă şi ca o implicită descentralizare a atenţiei faţă de scopul procreator al căsătoriei. În afară de asta tonalitatea cu care era asumată invitaţia de a urma indicaţiile magisteriului cu privire la metodele de reglementare a naşterilor permitea dispariţia oricărui ton de rigoare doctrinală şi disciplinară, investind mai degrabă pe o perspectivă de însoţire a cuplurilor, invitate să adere progresiv la plinătatea formei creştine a iubirii lor reciproce”. Părintele Philippe repune aşadar mâinile asupra textului care este predat lui Paul al VI-lea la 22 iunie. Montini repune mâinile pe el, lărgeşte, corectează (probabil cu ajutorul teologului său de încredere, episcopul Carlo Colombo) şi în sfârşit aprobă textul definitiv la 8 iulie 1968.

În sfârşit Humanae vitae

Din textul final al enciclicei transpare „conştiinţa că ceea ce este propus şi normele exprimate nu erau uşor de primit, aşa încât Biserica intenţiona să se prezinte capabilă să ţină împreună compasiunea faţă de slăbiciunile şi păcatele oamenilor şi fermitatea în repropunerea învăţăturii sale. Tonul limbajului – scrie autorul cărţii – arăta că a ţinut cont de multe dintre obiecţiile care au fost făcute cu privire la ipoteza unei posibile respingeri a practicilor contraceptive, obiecţii care, în mod prevalent, argumentau pornind de la refuzarea acestei norme din partea multor cupluri precum şi de la dificultatea în folosirea metodelor naturale. Fără a urmări dialectic acele poziţii, papa le cuprindea în constatarea unei condiţii culturale şi sociale dificile în care trăiesc cuplurile căsătorite şi în recunoaşterea realistă a experienţei nesurprinzătoare a slăbiciunii şi a păcatului”. Alegerea acestei paradigme comunicative, cu scopul de a favoriza receptarea enciclicei în afara oricărei polemici ideologice, situează pe primul plan „un element fundamental al vieţii morale a creştinului: chiar dacă libertatea umană aderă în mod mereu imperfect la mântuirea oferită în Evanghelie, Biserica trebuie s-o propună mereu cu fidelitate şi totalitate”. Este semnificativ şi profilul pastoral al documentului: sunt scoase în evidenţă trei elemente fundamentale: „recurgerea indispensabilă la un sprijin al harului divin dat eforturilor apreciabile ale acţiunii umane; chemarea de a nu izola practica reglementării naşterilor de contextul mai amplu al unei vieţi matrimoniale cuprinse în toate dimensiunile sale constitutive; noţiunea de «stăpânire de sine» şi de «castitate conjugală»”.

Concluziile lui Marengo

„În jurul enciclicei – conclude autorul cărţii – s-au catalizat toate tensiunile din acei ani: fără a elimina nimic din valoarea obiectivă a învăţăturii sale şi din importanţa temei tratate, la fel trebuie luat act că acel document a suferit o supraexpunere semnificativă, nu numai în panorama opiniei publice, ci şi în cadrul vieţii ecleziale şi al reflecţiei teologice”. A fi pro sau contra lui Humanae vitae a coincis uneori, conform lui Marengo, „cu alegeri radicale de teren şi a fost înţeles ca verificarea necesară, prealabilă a puternicelor profiluri identitare în Biserică. Astfel s-au favorizat în mod inconştient două atitudini extreme: o refuzare preliminară a învăţăturii sale sau o apărare – fără dacă şi fără dar – care i-a dat rolul disproporţionat de fortăreaţă definitivă în calea oricărei insurgenţe de criză în Biserică şi în lume”. O cunoaştere mai bună a drumului zbuciumat al redactării şi a factorilor care i-au marcat evoluţia „poate ajuta la redimensionarea unei apropieri de enciclică ce a exasperat rezultatele dezbinătoare ale receptării sale”.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 11 iulie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.