Categorii

George M. Nicoara, Trupul cuvântului

george-nicoara-trupul-cuvantuluiEditura „Sapientia” anunta aparitia cărții Trupul cuvântului, scrisă de George M. Nicoară. Cartea apare în colecția „Poezie religioasă” în formatul 11×17 cm, are 58 pagini poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de de 5 lei.

Trupul cuvântului este o carte de poezii. Paginile acestei cărți oglindesc un itinerar în versuri şi umanitate, un stadiu al urcuşului unui tânăr poet, un spaţiu transparent ca o flacără care păzeşte, dincolo de frământările contingente ale vieţii – poate chiar secretul ei –, stors din pâlpâirile incandescente venite parcă de altundeva.

Cred că azi, mai mult ca oricând, un tânăr care vrea să scrie poezie se află într-un moment istoric extraordinar. Mulţi nu sunt însă de acord cu acest lucru. E greşeala pe care o fac majoritatea cunoscuţilor mei, care consideră că poezia de astăzi a rămas fără public, pentru că, pe de o parte, avem de-a face cu o lume mediocră, care nu vrea să atingă profunzimi şi abisuri, care nu este mânată de căutări metafizice; pe de altă parte, am fi în plin sabotaj mediatic al poeziei tipărite de către televiziune şi Internet – marele hipnotizator etc. Nu ne-ar rămâne decât să plângem de mila poeziei, dacă toate aceste consideraţii nu ar fi, chiar ele, absolut absurde. Dacă vreo formă de artă astăzi este marginalizată pentru că nu are nimic de spus, nu putem găsi scuza comodă cum că am devenit prea superficiali ori prea stupizi pentru a o putea aprecia. Ar fi o explicaţie prea simplă. Când un poet se resemnează ideii că cititorii săi sunt inadecvaţi, poate cădea în două capcane.

Prima capcană este avangardismul: începe să creadă că scrie pentru critici, poeţi sau alţi specialişti şi nu se străduieşte să se facă înţeles sau să abordeze chestiuni cu adevărat importante. S-ar îngriji ca ceea ce scrie să fie tehnic şi structural, avangardist: cu bogăţie de referinţe intertextuale, gata să provoace asocieri paradoxale care să surpe evidenţele, într-o explozie de cuvinte sterile. Opera trebuie să asude inteligenţă, să se vadă că e şcolit. Nu contează că făcând astfel nu comunică deloc cititorului acel fior lăuntric despre care vorbeşte Caragiale, când defineşte admirabil talentul în studiul „Câteva păreri” din 1896. În demersul său de a defini talentul, Caragiale se întreabă, mai întâi, ce înseamnă să nu ai talent. Fiecare om are o coardă sensibilă care rezonează la frumosul din jur, dar puţini sunt cei care au capacitatea de a reda, de a exprima pentru ceilalţi, prin mijloace intelectuale, emoţia, sensibilitatea umană… de vreme ce sufletele omeneşti, în genere, sunt iritabile la atingerea naturii, dar numai unele alese sunt în stare să întoarcă în afară, ca un fenomen deosebit, pentru înţelesul altora, iritarea ce au suferit-o. Toţi suntem iritabili; expresivi sunt numai unii.

A doua capcană se situează la extrema cealaltă: poezia vulgară, cinică, comercială, butadă de scris pe Facebook, instantanee şi creativă de Twitter, realizată după formule prestabilite, corespondentul poetic al televiziunii de consum, care prezintă propriul material simplificat în mod grotesc, cu un stil voit uşor, care pare de-a dreptul infantil. Cele două atitudini faţă de poezie, care se află într-un permanent duel, se nasc dintr-un sentiment comun, şi anume dispreţul faţă de cititor; apare în oglindă, din nou, ideea care pune actuala criză a poeziei pe seama cititorului.

Proiectul de faţă al lui George încearcă să evite cele două capcane. George Nicoară încearcă să ducă înainte o poezie care să aibă în parte bogăţia stilistică, versul alb, complexitatea uşor ermetică, dificultăţile emotive şi intelectuale ale avangardei. Împinge cititorul să înfrunte temele şi cuvintele sale care nasc cuvinte: „Cuvinte curate, uscate, cuvinte ce scriu/ despre cuvinte…” (Baletul de dimineaţă), obsesiile sale poetice, însă făcând-o, reuşeşte să provoace şi plăcerea lecturii. Vorbeşte cu fiecare dintre noi prin versuri care îl relevă aşa cum este, nu încearcă să trişeze sau să joace doar un rol. Ne declară candid bucuriile, dar şi deznădejdea sa: „Am obosit să mă cert cu mine, să mă cioplesc ca pe un lemn greu” (Pagina pe care scria dezamăgire). În Veniţi, îngeri!, conştientizează statutul special al îngerilor: „Neîncadraţi,/ Fără alfabet,/ Fără cărarea/ Către lumină”, care îl fac să tânjească la o stare pură, îngerească. Elementul religios nu se lasă domesticit şi nu e deloc secundar în poezia nicoresciană. Procedeul poetic amplifică sensuri teologice, care îmbrăţişează trăiri şi sentimente, uneori susurate, alteori explicite: „Poate era mai bine să te fi aruncat în apa în care Isus a spălat picioarele apostolilor” (Şarpele de aramă).

Lăsăm cititorului plăcerea de a intui anvergura şi deopotrivă limita acestor surpări de sens, acestor devieri şi asocieri poetice. Fiecare trebuie să descopere singur deschiderile vertiginoase şi aptitudinea ascensională a poetului, dinamismul parcursului său creativ.

George Nicoară se află, cum spuneam, în faţa unei misiuni grele. Există azi o mulţime de ocazii de a petrece timpul în mod plăcut, există o întreagă industrie artistică înfloritoare care prezintă produse bine gândite şi bine realizate: până acum niciun poet nu a avut mai multă concurenţă cu filmele, Internetul – o constelaţie de bloguri unde milioane de oameni îşi exercită peniţa, televiziunea –, cu nenumărate posturi generaliste sau tematice, cărţile care se înmulţesc progresiv. Asta înseamnă să fii poet azi. Cu toate acestea, cred că e momentul cel mai potrivit pentru a fi poet. Fără îndoială, nu este şi cel mai uşor.

Sorin Hagi Ilie

George M. Nicoara, Trupul cuvântului, Iași 2016, 11×17, 58 p., ISBN 978-606-578-277-8, 5 lei.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.