Categorii

Francisc în Chile, o vizită „dificilă”

Diferite sondaje şi analize demoscopice spun că în Chile, la numai 12 zile de la vizita papei Francisc în trei oraşe din ţară, empatia faţă de eveniment este scăzută, ba chiar foarte scăzută: 36%. De multe luni în presă diferiţi observatori şi comentatori, chilieni şi non, repetă aproape cu oboseală: „Oamenii sunt indiferenţi, îndepărtaţi, ocupaţi cu alte lucruri… supăraţi pe ierarhie, şi nu este chiar venirea papei ceea ce se află în vârful gândurilor chilienilor”. De aceea mulţi vorbesc despre o „vizită foarte dificilă, complexă şi nesigură, problematică”. Fără îndoială că papa, iubit şi respectat, va fi bine primit şi binevenit, dar este clar şi că aproape nimeni nu aşteaptă nimic deosebit. În aceste ore unele organe de presă recunosc că se simt uşurate pentru că vizita va fi scurtă şi acest lucru poate ajuta să se menţină evenimentul pe direcţia corectă, îndeosebi să se evite polemicile şi posibile instrumentalizări.

Declinul lent care vine de departe

În aceste luni s-au dat, din mai multe părţi, diferite explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile şi bine argumentate acestei aşteptări lâncede care pare să domine sufletele din Chile. Ultima, foarte frecventă în aceste ore chiar dacă nu e nouă, este „costul economic” pentru ţară. Se vorbeşte despre 10 milioane de pesos (40% în sarcina Bisericii locale şi restul în sarcina statului). Acest deranj, minim, s-ar adăuga însă la atâtea altele care se târăsc de mulţi ani şi care, în realitate, exprimă şi evidenţiază o Biserică locală în criză. Şi aceasta este adevărata problemă chiliană în contextul pelerinajului lui Francisc, la 30 de ani după cel al sfântului Ioan Paul al II-lea.

Aşadar, presupusa indiferenţă faţă de această vizită ar fi o consecinţă directă şi nemijlocită a prestigiului relativ scăzut şi al autorităţii limitate a Bisericii chiliene, îndeosebi a ierarhiei sale, căreia opinia publică îi atribuie de acum numeroase comportamente discutabile, cu respectivele critici, adesea feroce. Şi nu este vorba numai de critici care provin din exteriorul comunităţii ecleziale.

Este important de amintit că în urmă cu câţiva ani papa Francisc a primit în Vatican o scrisoare lungă şi articulată semnată de zeci de laici catolici – dintre care unele figuri naţionale de importanţă în diferite domenii ale ştiinţei, culturii, artei – care îi amintea pontifului punctele mai delicate ale crizei profunde a Bisericii chiliene; criză care într-un fel se târăşte din timpurile papei Wojtyła şi care are în centrul reflecţiei sale calitatea noilor episcopi numiţi în anii trecuţi.

De fapt, din exterior Biserica chiliană apare fără proiect, autoreferenţială, adesea în defensivă şi nu deosebit de entuziasmată de magisteriul papei Francisc, nici de momente şi documente care – ca enciclicele Lumen fidei şi Laudato si’ sau şi exortaţiile Evangelii gaudium sau Amoris laetitia – au dat naştere, în alte Biserici din regiune, la mari instanţe de reflecţii, analize şi discuţii. În ţară adesea despre această Biserică se foloseşte expresia „ensimismada”, adică „închisă în ea însăşi”, tocmai contrariul la ceea ce, de aproape cinci ani, cere şi doreşte papa.

Ar fi o eroare a crede sau a imagina că Biserica chiliană este una contrară sau critică faţă de magisteriul lui Jorge Mario Bergoglio. Situaţia nu este deloc aceasta şi problema se referă la un soi de stare de prosternare sau convalescenţă care pare să domine viaţa acestei comunităţi ecleziale care, fiind puternic clericală, ajunge să identifice comunitatea catolică întreagă cu ierarhia. În Chile comunitatea eclezială în semnificaţia sa adevărată şi autentică este extrem de fragilă. Există numai episcopii şi preoţii, îndeosebi cei care se limitează să fie curea de transmisie pentru directivele episcopale, fără margini de autonomie legitime şi normale, creativitate şi iniţiativă. În Chile preoţi de acest tip riscă izolarea şi ostracismul datorită poverii zdrobitoare a unui anumit tip de autoritate episcopală care, uneori, n-ar nimic de-a face cu magisteriul şi slujirea episcopului.

Biserica chiliană este o Biserică rănită. Multiplele sale plăgi, suferinţe, pătimiri, fac parte dintr-o listă lungă: de la raporturile dificile cu fostul guvernul al doamnei Bachelet (nepedepsirea avortului, reforma educaţională, drepturile civile, problema „Mapuche”, doar pentru a cita câteva), la problemele foarte grave de pedofilie, cu referinţă la cazuri de ascundere sau acoperire (care ar implica şi unii episcopi), evenimentul episcopului de Osorno, monseniorul Juan Barros (numit de Francisc şi foarte rău văzut de o parte a credincioşilor), o presă în general mai degrabă ostilă şi foarte critică faţă de cei trei cardinali din ţară (Ezzati, arhiepiscop de Santiago în regim prorogat, Errázuriz şi Medina) şi percepţia generalizată că Biserica chiliană este o Biserică în afara timpului şi chiar în afara ultimelor dinamici ale comunităţii ecleziale universale.

Ambiguităţile guvernului chilian în raportul său cu Vaticanul şi problema boliviană

Este adevărat că de multe luni fostul guvern al doamnei Bachelet lucrează cu zel, şi cu generozitate, pentru succesul vizitei papei, dar este adevărat şi că până cu puţin timp în urmă vizita lui Bergoglio nu era dorită. Invitaţia adevărată, oficială şi formală (printr-o scrisoare semnată de preşedinte) a guvernului chilian adresată papei Francisc pentru o vizită a sosit în Vatican în primele zile din iunie (şase/şapte luni în urmă). Înainte s-a vorbit mereu verbal despre o asemenea posibilitate, o modalitate diplomatică insuficientă pentru a concretiza o vizită apostolică. Guvernul, în două circumstanţe diferite, a trimis Conferinţei episcopale chiliene, prin emisari speciali, sugestia de a-l convinge pe papa Francisc să renunţe la propunerea de a vizita Chile (în acele circumstanţe ipoteza era o călătorie în Uruguay, Chile şi Argentina). Episcopii au rămas perplecşi şi încurcaţi, pentru că deja îl invitaseră pe papa, şi în scris şi de mai multe ori, şi considerau că guvernul era de acord.

Aşadar, pe de o parte se vorbea despre o vizită cu cuvinte de bun-venit dar, pe cale complet confidenţială dar oficială, se încerca să se descurajeze propunerile papei. De ce? Pentru că în politica internă şi între partide, toate în criză de credibilitate, în centrul criticilor foarte dure din motive legate de corupţie şi alte imoralităţi, a revenit carstica „molie boliviană”, adică foarte lunga controversă între Santiago şi La Paz cu privire la cererea acestea din urmă a unei ieşiri la Pacific.

Este foarte cunoscut că Evo Morales, preşedinte al Boliviei, ca toţi predecesorii săi au făcut din această cerere un cal de bătaie şi în vederea celei de-a treia realegeri şi în acest context în urmă cu câtva timp, pe neaşteptate, a pus problema sub un arbitraj al Tribunalului din Haga. Chile, care consideră că are dreptate, a acceptat imediat. Însă la un moment dat, din motive care nu sunt complet clare (şi probabil legate de evenimente partinice interne şi de ambiţii personale), din Chile a pornit un soi de campanie ascunsă care „îl acuza” pe papa Francisc că este filo-bolivian, prea apropiat de Evo Morales, aşadar, indirect, „ostil” faţă de poporul chilian. Astfel a fost prezentat de mai multe părţi şi pentru a fi convingători aceşti acuzatori, adesea în spatele unor acoperiri anonime, au atribuit papei cuvinte pe care el nu le-a rostit niciodată.

Discursul ţinut de papa la La Paz, la Întâlnirea mişcărilor populare în iulie 2015, a folosit, în mâinile politicienilor din cele două ţări, pentru a afirma numeroase inexactităţi şi a da naştere la multe minciuni: deci s-a creat imaginea falsă a „pontifului argentinian mai prieten al bolivienilor decât al chilienilor”. În această privinţă a ajutat mult viclenia lui Evo Morale, care de mulţi ani nu încetează să atribuie papei fraze şi gânduri care îl prezentă ca un susţinător şi sponsor al cauzei boliviene, lucru în schimb fals şi fără niciun fundament.

În faţa la toate acestea este de acum puţin de adăugat. Vizita şi desfăşurarea ei este în întregime în mâinile papei Francisc care, suntem siguri, conştient de fiecare realitate va şti să transmită mesajul său de apropiere şi afect faţă de Biserica şi întregul popor din Chile.

De Luis Badilla – Francesco Gagliano

(După Vatican Insider, 3 ianuarie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.