Categorii

Francisc: „Acea soră care m-a ţinut în braţe când aveam o zi”

Se intitulează „Evanghelia obraz la obraz” („Il Vangelo guancia a guancia”, Piemme, 192 de pagini) cartea jurnalistei Paola Bergamini care relatează viaţa părintelui Stefano Pernet, fondator al congregaţiei Micile Surori ale Ridicării la Cer a Mariei. În Franţa post-revoluţionară de la jumătatea secolului al XIX-lea, părintele Pernet şi-a dedicat viaţa sa să susţină familiile mai săraci în cartierele mai degradate din Paris. Anticipăm prefaţa papei Francisc la acest volum, care va fi în librării de la 6 martie şi va fi prezentată la 8 martie în Sala Bianca di Tempo di Libri la Milano.

Mă născusem de mai puţin de o zi, când o tânără novice de la Micile Surori ale Ridicării la Cer a Mariei întemeiate de părintele Stefano Pernet, Antonia, a venit acasă la noi, în cartierul Flores din Buenos Aires, şi m-a ţinut în braţele sale. Am rămas în contact cu acea soră în timpul întregii sale vieţi, până când a mers în cer în urmă cu câţiva ani. Am atâtea amintiri legate de aceste călugăriţe care ca nişte îngeri tăcuţi intră în casele celui care are nevoie, muncesc cu răbdare, se îngrijesc, ajută şi apoi în tăcere se întorc în convent. Urmează regula lor, se roagă şi apoi ies pentru a ajunge în locuinţele celui care este în dificultate făcând pe infirmierele şi guvernantele, însoţindu-i pe copii la şcoală şi pregătindu-le de mâncare.

Tatăl meu avea diferiţi colegi de muncă intraţi în Argentina după războiul civil spaniol, şi erau nişte anticlericali. Unul dintre ei într-o zi s-a îmbolnăvit de o infecţie foarte urâtă. Acel om avea trupul acoperit de răni, suferea mult. Avea trei copii şi trebuia să muncească şi soţia, deci să fie în afara casei multe ore pe zi. Când au aflat de asta, Micile Surori ale Ridicării la Cer a Mariei au trimis pe una dintre ele acasă la el. A mers superioara, pentru că era un caz dificil: se ştia că acel coleg al tatălui meu era un anticlerical convins şi că vedea ca fum în ochi fâlfâindu-se orice reverendă. Sora a spus: „Merg eu!”. Vă las să vă imaginaţi ce a putut să-i spună bărbatul acestei călugăriţe: vorbe murdare şi cele mai urâte invective. Dar ea era liniştită, îşi făcea treaba, îngrijea rănile, îi ducea pe copii la şcoală, pregătea prânzul, făcea curăţenie în casă. După mai mult de o lună acel bărbat s-a vindecat şi s-a putut întoarce la viaţa sa normală şi a început să muncească din nou.

După câteva zile, în timp ce ieşea de la muncă împreună cu alţi trei sau patru colegi anticlericale ca şi el, au trecut pe stradă două surori. Unul dintre prieteni a spus cuvinte urâte împotriva lor. Atunci colegul de muncă al tatălui meu mai întâi i-a dat un pumn şi apoi i-a zis: „Despre preoţi şi despre Dumnezeu poţi să spui toate lucrurile pe care le vrei, dar împotriva Sfintei Fecioare Maria şi împotriva surorilor nimic!”. Vă gândiţi? Era un ateu, un anticlerical, şi totuşi apăra surorile. De ce făcea asta? Pur şi simplu pentru că a cunoscut faţa maternă a Bisericii, a văzut zâmbetul Sfintei Fecioare Maria pe faţa acelei superioare, acea soră răbdătoare care îl îngrijea în pofida imprecaţiilor sale. Acea femeie consacrată care îngrijea rănile sale, era îngrijitoare acasă la el, ducea copiii la şcoală şi mergea să-i ia de la şcoală.

Graţie acestei cărţi, agilă dar densă de relatări de viaţă, se poate cunoaşte opera părintelui Stefano Pernet, declarat venerabil de predecesorul meu sfântul Ioan Paul al II-lea în 1983. Este o istorie făcută din chipuri, dăruire, gesturi de caritate, de pură gratuitate. O istorie care n-a pierdut prospeţimea sa şi actualitatea sa. Şi astăzi trăim într-un timp în care evanghelizarea trece prin mărturia apropierii şi a carităţii. Prin mărturia feţei milostive a lui Dumnezeu. A evangheliza ne duce şi să sprijinim obrazul nostru pe obrazul celui care suferă, în trup şi în spirit.

Cu lucrarea lor ascunsă şi tăcută, aceste femei consacrate au urmat şi urmează inspiraţia fondatorului lor, care la 7 martie 1867 în mănăstirea din Auteuil a spus: „Săracii, când se îmbolnăvesc, sunt complet abandonaţi, nimeni nu-i asistă. În acest scop noi ne-am oferit Domnului pentru ca săracii să aibă o călugăriţă la căpătâi care să furnizeze asistenţă materială. Dar asta nu ajunge pentru micile surori. Vedeţi, pentru timpurile în care trăim, omul din popor, muncitorii, bărbaţi şi femei, adesea sunt stricaţi de companiile rele, de lecturile rele şi apoi se îndepărtează de Dumnezeu. În această situaţie preotul, şi atunci când vrea să ducă alinare spirituală la cel care este bolnav, este văzut ca o sperietoare de păsări, un mesager de moarte. De altfel, ce poate să facă dacă nu să întărească prin cuvinte? Dar ei nu vor să audă. În schimb de micile surori nu le este frică. Prin modul lor amabil de a acţiona sunt privite cu recunoştinţă, au încredere în ele. Prin simple gesturi de curăţenie, de medicaţie, surorile îl predică pe Isus Cristos mai bine decât orice discurs. Este suficientă prezenţa lor. Cu răbdare readuc în aceste familii rugăciunea, obiceiurile creştine”.

Slujind, cu răbdare, şi încrezându-se numai în Domnul, se poate întâmpla ca inimile persoanelor chiar mai îndepărtate să fie atinse. Aşa cum ne învaţă Maria, Mama noastră: singura forţă capabilă să cucerească inima oamenilor este duioşia lui Dumnezeu. Ceea ce încântă şi atrage, ceea ce deschide şi desface lanţurile nu este forţa instrumentelor sau duritatea legii, ci slăbiciunea atotputernică a iubirii divine: forţa irezistibilă a dulceţei sale şi promisiunea ireversibilă a milostivirii sale. Acea dulceaţă şi acea milostivire pe care părintele Pernet a mărturisit-o în timpul întregii sale vieţi şi pe care Micile Surori în atâtea ţări din lume continuă să le reverbereze.

De papa Francisc

(După Vatican Insider, 4 martie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.