Categorii

Filoni: „Suntem o Biserică în permanentă stare de misiune”

Evanghelia este mereu aceeaşi şi iubirea lui Cristos faţă de omenire nu se schimbă. Însă misiunea Bisericii se schimbă. Se confruntă cu contexte şi provocări mereu noi, de la secularizarea care cuprinde naţiunile din Occident la ostilitatea pe care o întâlnesc creştinii în ţările care au majoritate islamică; de la zonele geografice precum Amazonia, unde mutările sunt problematice, până la riscul de dispariţie progresivă a credinţei datorită îmbătrânirii personalului eclezial. În faţa chestiunilor care interpelează profund acţiunea Bisericii, cardinalul Fernando Filoni, prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor – care se ocupă şi de miile de circumscripţii catolice din Asia, Africa şi America Latină – are o convingere fermă: „Misiunea este înainte de toate lucrare a harului, adică a lui Dumnezeu însuşi” şi este rod al discipolilor care au „emigrat, adică s-au descentralizat, pentru că îl pun pe Cristos în centrul vieţii lor”. Aşadar, misiunea Bisericii nu este rezultatul unei organizări strategice perfecte, ci „urmează logica lui Cristos, logica acelui a muri pentru a trăi, a renunţării din iubire care dă bucurie”. Cu ocazia Zilei Misionare Mondiale, care se celebrează duminică 22 octombrie, Vatican Insider a adresat cardinalului Filoni câteva întrebări.

Eminenţă, cum s-a schimbat şi care este misiunea Bisericii în cel de-al treilea mileniu?

Astăzi se poate vorbi despre o Biserică în permanentă stare de misiune. De fapt, la peste 50 de ani de la publicarea documentului conciliar Ad gentes (1965), conceptul de misionaritatea s-a schimbat foarte mult: s-a lărgit în accepţiunea sociologică şi nu se mai referă numai la câţiva preoţi, călugări şi laici, chemaţi să meargă în ţinuturi îndepărtate. Fiecare botezat, în virtutea Botezului, este misionar. În afară de asta, papa Francisc, în exortaţia apostolică Evangelii gaudium foloseşte termenul „misiune” în sens deschis, depăşind expresiile, folosite în documentele pontificale precedente, de „misiune ad gentes” sau de „nouă evanghelizare”. Destinatarii acestei noutăţi sunt toţi creştinii care, în virtutea identităţii lor de fii ai lui Dumnezeu, primită din harul baptismal, sunt misionari. În timp ce în trecut misionaritatea a fost legată de generozitatea câtorva „trimişi”, în Evangelii gaudium se subliniază că toată Biserica lui Dumnezeu este „în stare de misiune”. Şi astăzi acţiunea misionară devine termometru al înseşi vitalităţii şi rodniciei Bisericii.

Se schimbă abordarea, dar conţinutul rămâne acelaşi: puteţi să-l amintiţi care este?

Conţinutul misiunii este iubirea lui Dumnezeu faţă de om, revelată în Cristos până la nebunia crucii. De aceea suntem purtători ai Evangheliei dacă suntem în convertire continuă, dacă devenim discipoli, dacă noi construim o Biserică „în stare de exod”, nu centrată pe ea însăşi, nu autoreferenţială, ci gata să caute, aşa cum face Bunul Păstor, nu o oaie rătăcită ci pe cele 99 de oi care sunt în afara staulului. Misiunea devine nouă şi pentru noile areopaguri, pentru noile scenarii pe care o Biserică „în ieşire” le întâlneşte pe drumul său. Discipolul este un „emigrat”, un descentrat de sine pentru că îl pune pe Cristos în centrul vieţii sale şi al acţiunii sale misionare. Altminteri se cade în ispita unei Biserici care urmăreşte succese şi triumfuri, care urmează logica lumii. Cristos are logica sa, logica acelui a muri pentru a trăi, a eşecului pentru victorie, a trecerii obligatorii a renunţării din iubire care dă bucurie”.

Astăzi se asistă şi la o mişcare misionară în sens invers, din ţările de misiune spre Europa: ce înseamnă şi cum trebuie interpretat acest lucru?

Pentru a înţelege această mişcare, in primis aş vrea să amintesc că nimeni nu trimite în misiune decât numai Dumnezeu, implicându-ne în Paştele Fiului său. Nimeni nu primeşte misiunea decât acela care, în credinţă, se descoperă el însuşi trimis, implicat în iubirea milostivă care mântuieşte şi transformă. Depăşirea distincţiei geografice între „Bisericile care trimit” şi „Bisericile care primesc” cere depăşirea distincţiei nepotrivite dintre „acţiunea pastorală” şi „misiune”. Trebuie spus că nicio comunitate creştină nu este constituită definitiv. Nicio Biserică locală nu este stabilită în mod perfect. Evanghelia nu este niciodată vestită în mod complet. Inimile noastre nu vor fi niciodată pe deplin convertite şi mântuite decât în plinătatea învierii. Misiunea este aşadar inima credinţei pentru că mişcarea iubirii răscumpărătoare a lui Dumnezeu nu se termină niciodată. Fiecare Biserică are nevoie mereu de reînnoire, de a se reîntineri în inima sa, pentru că fiecare fiu al său are nevoie mereu de convertire şi de răscumpărare. Mărturia evanghelică personală rămâne fundamentă pentru misiune. Dacă credinţa constă în întâlnirea personală cu Cristos, întâlnirea vie cu martori ai lui Cristos este crucială pentru misiunea. Şi activitatea de animaţie misionară trebuie să faciliteze cunoaşterea, întâlnirea şi implicarea vocaţională cu aceşti martori ai misiunii, care uneori sunt martiri.

Dacă ar trebui să ne gândim la câteva figuri de „martori”, paradigmatice pentru a trezi conştiinţa misionară, la cine v-aţi gândi?

Printre multele figuri de sfinţi şi fericiţi, aş vrea să citez astăzi îndeosebi două figuri din secolul al XIX-lea, parohul de ars şi Paolina-Maria Jaricot: un preot, cealaltă laică; unul bărbat şi cealaltă femeie; unul paroh de ţară într-un mic sat de ţărani şi ciobani, cealaltă în relaţie cu lumea muncitorească ce se dezvolta. Cu privire la Ioan Maria Vianney, apreciem simţul misionarităţii în viaţa parohială. S-ar spune astăzi, în termeni îndrăgiţi de papa Francisc, că a fost un paroh „în ieşire”, nu închis între zidurile propriei bisericuţe. Cu privire la Paolina-Maria Jaricot, fondatoare a Operei Pontificale pentru Răspândirea Credinţei, aş vrea să amintesc entuziasmul apostolic inovator şi creativ, ca laică şi de aceea precursoare faţă de timpurile sale şi faţă de Biserică: opera sa de evanghelizare se proiecta spre ţinuturi îndepărtate precum China, Pacificul, Caraibele, unde a contribuit să ajungă Evanghelia graţie şi iniţiativelor precum ajutoarele umanitare şi corespondenţa epistolară cu misionarii.

Dumneavoastră, recent, aţi fost în Japonia, un context unde misiunea interpelează profund o Biserică ce pare că se află în dificultate. Ce puteţi spune la sfârşitul acelei călătorii apostolice?

Japonia face parte din acele locuri şi acele naţiuni care, din diferite motivaţii istorice şi culturale, au provocări dificile în calea misiunii Bisericii: dacă în Japonia există foarte puţini catolici şi vocaţiile sacerdotale sunt în scădere, ne putem gândi în schimb la ţările cu majoritate islamică, unde misiunea este posibilă numai printre tribali; şi cine ar spune că, în acea mare democraţie care este India modernă, este greu chiar şi de a permite intrarea unui misionar ca vizitator? Sau nu se poate uita, printre alte regiuni, Amazonia, unde se ajunge numai cu avioane mici şi se merge pe calea fluviilor. Papa tocmai a anunţat un Sinod special al episcopilor pentru regiunea panamazoniană, care se va ţine la Roma în octombrie 2019. Una este cheia care uneşte aceste locuri: în toate aceste contexte este nevoie de preoţi, călugări, călugăriţe şi laici care să pună sub ochii necreştinilor identitatea lui Isus prin propria viaţă, apropiindu-se de toţi cu răbdare şi prietenie; şi să experimenteze mereu cu recunoştinţă că în această operă apostolică munca esenţială este făcută de Har, adică de Dumnezeu. Chiar dacă uneori pot să fie persecuţii, misionaritatea este ca o iubire năvalnică. Nu se poate controla, ia şi marchează toată viaţa. Nu există raţionalitate care să răcească şi să ucidă ardoarea misionară, pentru că ea este însăşi iubirea lui Dumnezeu care se iradiază spre fiecare om.

În ce va consta „luna misionară”, anunţată de papa Francisc pentru octombrie 2019?

Punctul de plecare este celebrarea centenarului enciclicei Maximum illud a lui Benedict al XV-lea, prima dintre enciclicele misionare din secolul al XX-lea. Este un text încă fundamental pentru a înţelege astăzi evanghelizarea: atunci papa chema pentru prima dată comunitatea credincioşilor să se simtă responsabilă de misiune şi în acelaşi timp recunoştea valorile prezente în religiile mondiale, abandonând orice idee de cucerire şi vorbind mai degrabă despre locuri şi popoare la care să se duce vestirea Evangheliei. Magisteriul Bisericii a oferit după aceea noi contribuţii precum decretul conciliar Ad gentes, exortaţia Evangelii nuntiandi a lui Paul al VI-lea, până la Evangelii gaudium a papei Francisc. Pornind de la conştiinţa şi de la responsabilitatea misionară a fiecărui botezat, luna misionară va fi împărţită în săptămâni tematice şi, în fiecare parte a lumii, credincioşii vor fi chemaţi să găsească o modalitate specială pentru a o celebra, cu creativitate apostolică. Va fi cu siguranţă un moment de sărbătoare şi de bucurie evanghelică pentru toată Biserica din lume.

De Paolo Affatato

(După Vatican Insider, 19 octombrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.