Categorii

Fernandez: „Fără privirea de credinţă papa este redus la un personaj”

„Marii sfinţi şi reformatori, cei care au provocat schimbări reale în Biserică şi în istorie, nu au iubit sloganurile ci gesturile şi dăruirea de sine. Însă de mult timp trăim în Biserică din sloganuri”. La cinci ani de la alegerea papei Francisc, Vatican Insider l-a intervievat pe arhiepiscopul Victor Manuel Fernandez, rector al Universităţii Catolice Argentiniene, teolog foarte apropiat de pontif.

După părerea dumneavoastră, care este bilanţul acestor primi cinci ani de pontificat? Ce anume l-a caracterizat mai mult?

N-aş vrea să mă opresc nici asupra rezultatelor obţinute în politica internaţională, nici asupra rezultatelor pe care le-a putut obţine în reforma Curiei sau a finanţelor vaticane. Pentru că asta ar implica o viziune un pic lumească. Să lăsăm ca mass-media să se dedice acestor analize. Noi, fiind catolici, credem în misterul Duhului care desface nodurile şi transformă realitatea în modul său şi cu timpii săi. Dacă m-aţi întreba ce a făcut Gandhi, aş putea să vă spun că nu-mi mai amintesc exact acţiunile şi rezultatele obţinute. Dar ştiu fără nicio îndoială că a lăsat un semn foarte important în istorie şi că a provocat schimbări care n-au lăsat neschimbată omenirea.

Care mesaj a trecut mai mult în Biserică şi în afara Bisericii?

În cazul lui Francisc, cred că nu va fi uitată invitaţia sa constantă, prin cuvinte şi gesturi, la întoarcerea la prospeţimea originală a Evangheliei şi la inima sa făcută din milostivire şi din dreptate faţă de cei mai slabi. În acelaşi timp nu va înceta să răsune referinţa la o Biserică mai despuiată, bucuroasă şi capabilă să se deschidă la dialog şi la slujire. Chiar dacă în viitor cineva va pretinde să se întoarcă înapoi în această privinţă, cred că marea reformă ireversibilă a lui Francisc, deja obţinută, constă în faptul că acest lucru va fi acceptat cu greu. Cine poate gândi că după Francisc poate să prospere o papalitate de condamnări, care să arate putere şi bogăţie, care să nu fie dispusă la dialogul cu toţi, care să-i ignore pe cei slabi din această lume?

Care este reforma cea mai importantă pe care papa Francisc o doreşte pentru Biserică?

Aprofundarea a ceea ce tocmai am menţionat. Există încă mulţi membri ai Bisericii care vorbesc puţin despre Isus Cristos, care nu demonstrează afect şi admiraţie când îl numesc, care preferă să judece defectele altuia şi să prezinte normele etice ca stânci pentru a nu accepta ameţeala care se simte vestind iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu faţă de fiecare persoană, de a transmite iubirea apropiată şi mântuitoare a lui Isus Cristos. În acelaşi timp, există încă multe rezistenţe de a lăsa comodităţile asupra structurilor care ne dau siguranţă, dar care de fiecare dată mai mult atrag o cantitate mai mică de credincioşi.

Nu credeţi că există riscul de a reduce mesajele papei la sloganuri, care ca toate sloganurile ajung să devină goale, adică să fie folosite în funcţie de convenienţe, dar fără o schimbare reală?

Marii sfinţi şi reformatori, cei care au provocat schimbări reale în Biserică şi în istorie, nu au iubit sloganurile ci gesturile şi dăruirea de sine. Însă de mult timp trăim în Biserică din sloganuri. De exemplu, sunt cei care spun că sunt „în favoarea vieţii”, dar preferă să nu vorbească despre imigranţi, despre angajarea faţă de cei mai săraci, despre lupta pentru dreptate pentru ca să moară mai puţini oameni din cauza malnutriţiei sau a bolilor care ar putea să fie îngrijite. Acela este un slogan. În acelaşi mod, alţii repetă fraze ale lui Francisc ca sloganuri, şi chiar vorbesc despre „primăvara Bisericii”, probabil pentru a nu părea opozanţi sau pentru a-şi asigura vreun loc în Biserică, dar dacă se observă obiceiurile lor, acţiunile lor, insistenţele şi alegerile lor, par să nu corespundă cu spiritul acestui papă. Este o manieră de a se închide în faţa vântului transformator al Duhului fiind „corect din punct de vedere politic”.

Mass-media (dar nu numai mass-media) au vorbit cu emfază despre caracteristicile umane şi simpatice ale papei Francisc, care l-au făcut un personaj popular şi iubit. Nu vedeţi riscul ca să devină prea „personaj” şi ca să fie concentrată deci prea multă atenţie asupra lui şi asupra persoanei sale?

Este adevărat. Fără îndoială, el n-a fost niciodată iubitor al cultului personalităţii. Când el apreciază mult pe cineva, îi spune: „Umileşte-te”. Este foarte apropiat de popor pentru că asta are de-a face cu valorizarea religiozităţii populare şi el vrea ca pontificatul său să fie un semn întrupat al apropierii duioase şi milostive a lui Isus. Însă cine nu vede toate acestea din punctul de vedere al celei mai autentice credinţe catolice, ajunge să uite finalitatea tuturor, care este Isus, şi rămâne ferm la personaj. Este ca şi cum „a rămâne fermi la degetul care indică luna” conform vechiului proverb budist. Asta comportă un pericol grav, pentru că produce efectul contrar: dacă văd o eroare sau un punct slab, sau dacă într-o zi papa nu zâmbeşte pentru că este slab sau bolnav, personajul i se strică. În orice caz, eu văd că în cadrul domeniului catolic, stilul lui Francisc produce o demitizare ireversibilă a papalităţii. Până acum unii catolici puteau să-i critice pe papi, dar acum există o enormă libertate în a face asta fără ca nimeni să nu fie sancţionat pentru asta. Asta ia de la figura papei acea aură excesiv de sacră, de fiinţă superioară şi de neatins.

Sunt unii care vorbesc mult – uneori mărindu-le excesiv importanţa – despre aşa-numitele „rezistenţe” interne, fenomene pe care de altfel le-au cunoscut şi predecesorii: cât contează şi cât au incidenţă în viaţa zilnică a Bisericii?

Au incidenţă mult mai mult decât înainte din cauza importanţei enorme a mass-media şi a reţelelor sociale. Înainte, puţine persoane citeau un ziar. În schimb astăzi sunt mulţi cei care urmăresc ştirile pe Internet, iar mass-media în general scot în evidenţă ceea ce face mult zgomot, negativul, criticile. Cu ani în urmă, un domn foarte conservator şi negativ vorbea numai cu soţia sa, pentru că nici măcar vecinii nu suportau să-l audă. Acum acea persoană poate să deschidă un blog şi să apere chiar minciuni şi calomnii, sau suspiciuni neîntemeiate, şi întotdeauna va avea cititori. Poate să se dedice toată ziua şi să comenteze în forumuri de pe Internet şi glasul său este amplificat. Persoanele mai moderate şi senine, care sunt majoritatea, par să acţioneze mai puţin în acest sens. În Argentina, unde în ultimii ani a fost o puternică şi persistentă campanie de discreditare în mass-media şi în reţele, papa a menţinut fără îndoială un procent de 80% de aprobare conform investigaţiilor cele mai serioase. Însă acel procent de 80% face puţin zgomot.

După experienţa dumneavoastră, este adevărat că astăzi în Biserică este „dezorientare” după publicarea exortaţiei Amoris laetitia?

Amoris laetitia implică o schimbare paradigmatică în modul de a trata situaţii complexe, chiar dacă asta nu comportă deschiderea tuturor porţilor. Cu siguranţă merge mult mai încolo de posibilitatea de a putea primi împărtăşania pentru unii divorţaţi recăsătoriţi. Această schimbare, care ne împiedică să fim duri şi matematici în judecăţile noastre, este foarte deranjantă pentru unii. Însă papa a poruncit să fie publicată o notă în Acta Apostolicae Sedis ca „magisteriu autentic”. Numai papa poate lua o decizie de acest tip şi Francisc a făcut asta. Deci, nu există nicio dezorientare. Ştim deja ce anume cere papa. Altceva este că îţi place sau nu, că ţi se pare bun sau nu. Dar nu trebuie să se spună: „este dezorientat”. Trebuie să se spună: „nu-mi place”. Sau mai bine: „Eu prefer o Biserică cu norme mai stricte”.

Diferitele reforme ale organismelor din Curia Romană sunt încă un şantier deschis. Cât de importante sunt reformele structurale?

Acestor reforme li se dă multă importanţă, dar sunt cele mai „reversibile”. Va putea să vină un alt papă şi să creeze o Curie enormă. În afară de asta, persoanele care vor fi în aceste structuri vor fi determinante. Dar cred că Francisc a fost în măsură şi să „demitizeze” pentru totdeauna Curia vaticană, care va putea fi văzută numai ca un organism în slujba papei, care nu-l înlocuieşte pe papa şi nici pe episcopi.

Ne puteţi spune cum trăieşte papa evenimentele legate de scandalurile abuzurilor asupra minorilor comise din partea clerului? Normele pentru a combate fenomenul există, se va reuşi să se schimbe şi mentalitatea?

Ştiu că suferă mult din cauza acestei teme, pentru că în acest caz se distruge sensul profund al slujirii sacerdotale, chemate „să se îngrijească”. În spaniolă acest sens este remarcat, pentru că preotul se numeşte „cura” (= îngrijitor). „Îngrijirea” este o caracteristică a preoţiei care este mult la inima lui Francisc. Cred că mentalitatea se schimbă în această linie, chiar dacă, uneori, procesele au nevoie de timpii lor pentru a evita nedreptăţi.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 12 martie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.