Categorii

Fericiți cei care sunt săraci înaintea lui Dumnezeu

La inițiativa Papei Francisc, duminică, 19 noiembrie, se va celebra prima Zi Mondială a săracilor. Pentru această ocazie am ales să vă prezint reflecțiile pe care prof. Eberhard Schockenhoff, profesor de teologie morală la Universitatea din Freiburg, le face cu privire la prima fericire din Predica de pe Munte a lui Isus, și care sunt publicate într-o carte a sa apărută în 2015 la Editura Herder, Die Bergpredigt. Aufruf zum Christsein (Predica de pe munte. Chemare pentru a fi creștin).

Fiecare creștin și fiecare comunitate sunt chemați să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea și promovarea săracilor, în așa fel încât ei să se poată integra pe deplin în societate; asta presupune să fim docili și atenți să ascultăm strigătul săracului și să-l ajutăm. Este suficient să răsfoim Scripturile pentru a descoperi cum Tatăl cel bun dorește să asculte strigătul săracilor: „Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot… Acum mergi, te trimit” (Ex 3,7-8.10), și se arată grijuliu față de necesitățile sale: „Fiii lui Israel au strigat către Domnul și Domnul le-a ridicat un eliberator” (Jud 3,15).

A rămâne surzi la acel strigăt, când noi suntem instrumentele lui Dumnezeu pentru a-l asculta pe cel sărac, ne pune în afara voinței Tatălui și în afara proiectului său, pentru că acel sărac „va striga împotriva ta la Domnul: va fi păcat asupra ta!” (Dt 15,9). Și lipsa de solidaritate față de necesitățile sale influențează direct relația noastră cu Dumnezeu: „Dacă te blestemă în amărăciunea sufletului său, cel care l-a făcut va asculta cererea lui” (Sir 4,6). Revine mereu vechea întrebare: „Dacă cineva are bogățiile lumii și-l vede pe fratele său, care este în nevoie, și își închide inima față de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?” (1In 3,17). Ne amintim și cu câtă convingere relua apostolul Iacob imaginea strigătului celor asupriți: „Plata pe care ați reținut-o de la lucrătorii care au secerat ogoarele voastre strigă, iar strigătele secerătorilor au ajuns până la urechile Domnului Sabaot” (5,4).

Prima fericire sună: „Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor” (Mt 5,3). În timp ce Isus îi are înainte ochilor simplu pe cei săraci, fără alte adăugiri, Matei, pentru că se adresează unor ascultători care, este adevărat, trăiesc în relații simple, dar care nu sunt săraci, adaugă explicația „în duh”, care în [traducerea germană a Bibliei] Einheitsübersetzung devine „înaintea lui Dumnezeu”. La Isus, săracii din punct de vedere material sunt considerați și într-un alt sens, nu doar cei care nu au nici un ban și prin aceasta sunt literal săraci și lipsiți de mijloace, ci și cei oprimați, lipsiți de drepturi, de libertate și cei care trăiesc în mizerie, care cad într-o altă fațetă a sărăciei sociale. Folosind un concept din teoria modernă a societății, i-am putea desemna ca declasați, cei care stau la marginea societății, al căror drept la apartenență și participare la viața socială (incluziune și participare) este călcat în picioare prin raporturile economice în care trebuie să trăiască ei. Față de acestea, la Matei iese în evidență mai mult sărăcia spirituală și necesitatea existențială. Adăugarea „în duh” nu trebuie înțeleasă nicicum în sensul de modestie spirituală sau de lipsă în privința capacităților intelectuale; el se referă mai degrabă la o atitudine morală sau la o poziție personală față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni. În felul aceste este practic potrivit a se vorbi la Matei de o tendință spre spiritualizare și interiorizare a primei fericiri. În locul partizanatului exclusiv al fericirii lui Isus în favoarea săracilor intervine o nouă exigență, aceea de a dezvolta față de bogăție o atitudine interioară de seninătate, de libertate și independență, pentru care sunt capabili și oamenii lipsiți de mijloace și cei înstăriți.

În sensul acesta, fericirea celor săraci poate fi înțeleasă ca o cerință de dezlipire interioară de lucrurile pe care cineva le deține, ceea ce corespunde cu avertismentul lui Paul de a se bucura ca și cum nu s-ar bucura, să cumpere ca și cum nu ar deveni posesor și să se folosească de lume ca și cum nu s-ar folosi de ea (cf. 1Cor 7,30-31). Această distanță interioară față de proprietate și posesie trebuie înțeleasă ca un exercițiu în vederea libertății creștine, care nu mai percepe bogăția materială ca pe o piedică, ci ca pe un mijloc potrivit și necesar de dragul celor nevoiași în slujirea iubirii și a dreptății. După această înțelegere extinsă, prima fericire avertizează în privința unei înrobiri față de bogăție și față de o dorință continuă de voi să dețină mai mult, lucru care trebuie văzut ca un pericol specific al bogăției. Cine cade în acesta devine lipsit de libertate și orb pentru nevoile celorlalți. El se prezintă în fața vieții cu o atitudine pretențioasă, care nu-l face niciodată cu adevărat fericit, pentru că nu a învățat să se bucure de lucrurile simple ale vieții. Mulți bogați mai au tendința de a transpune încrederea în propria capacitate de randament, căreia ei par să-i datoreze bunăstarea lor materială, asupra altor situații de viață. În cazul acesta ei devin pradă iluziei că ar putea dirija și domina și relațiile umane conform decalajului lor de putere specific bogăției lor. Transferat la relația față de Dumnezeu, încrederea în propria bogăție, care a devenit o atitudine interioară, merge spre o mândrie spirituală care-i împiedică pe acești oameni să primească daruri de la Dumnezeu.

Prin aceasta devine clară legătura interioară care există pentru prima fericire între situația sărăciei și a capacității de a intra în împărăția lui Dumnezeu. Cine este sărac rămâne dependent de faptul ca alții să se îndure de el și să-i dea ceva din belșugul lor; cel sărac nu are nimic ce ar putea dovedi că provine din propria forță și cu care s-ar putea lăuda. Aici se află punctul exact al comparației prin care Matei vrea să explice legătura dintre sărăcie și atitudine și capacitatea unui om pentru împărăția lui Dumnezeu. Aceasta duce la întrebarea dacă el prin adăugirea „în duh” intenționează o atenuare inacceptabilă a cuvântului lui Isus sau dacă actualizează prima fericire într-un mod care corespunde comunității sale și îi explică ce înseamnă pentru ea faptul că săracii sunt fericiți pentru că lor le aparține împărăția lui Dumnezeu.

Deja după o scurtă reflecție se vede că mutarea de sens, pe care Matei o face de la sărăcia materială la atitudinea spirituală a condiției de a fi sărac în sensul simplității și modestiei înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, reprezintă o extindere inevitabilă, una poruncită, fără de care nu ar putea exista o interpretare referitoare la prezent în privința cuvântului lui Dumnezeu pentru noi și pentru situațiile noastre de viață[14]. Prețul pe care voința de a ține neapărat la focalizare primei fericiri asupra săracilor din punct de vedere material, ar trebui să fie pregătită să-l plătească ar consta în admiterea că această fericire n-ar mai avea nimic de spus deja celor care trăiesc în raporturi asigurate și bunăstare modestă. În cazul acesta, fericirea săracilor ar trebui privită ca o fosilă petrificată, care ar putea fi admirată de la distanță, dar nu ar mai putea fi transpusă la alte situații de viață care nu mai sunt marcate de o sărăcie materială apăsătoare[15]. Pentru a veni în întâmpinarea unui astfel de pericol de muzealizare, se interzice regretul care vede în extinderea sensului primei fericiri din partea lui Matei o spiritualizare inacceptabilă. Matei nu oferă ascultătorilor săi nici un fel de fericire la prețuri reduse, ci el întreprinde încercarea explicării unui sens, care are în vedere situația de viață a acelora pentru care el vrea să interpreteze Predica de pe Munte a lui Isus. Numai dacă încercarea sa este legitimă din punct de vedere teologic și de o actualitate permanentă pentru înțelegerea condiției de a fi creștin, poate fi util ca noi să ne apropiem astăzi de Predica de pe Munte a lui Isus cu o altă intenție decât doar cu cea istorică. Dreptul la o actualizare raportată la prezent a mesajului lui Isus, care pune problema semnificației ei pentru raporturile noastre de viață în condițiile unei societăți moderne a bunăstării, se poate vedea în aceasta că a avut loc un proces similar deja în etosul primar creștin, când exigența sărăciei lui Isus a fost transpusă de la pătura socială cea mai de jos a muncitorilor pământului și a zilierilor la straturile de mijloc orășenești situate mai bine.

Justificarea teologică-etică a încercării lui Matei de actualizare se bazează pe mai multe motive. Mai întâi, nu este deloc dovedit faptul că explicația condiției de a fi sărac ca atitudine interioară de fond înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor înseamnă o ușurare sau o minimalizare a promisiunii mântuirii din partea lui Isus către cei săraci. Pentru că și oamenii care trăiesc în sărăcie materială pot fi lipsiți de libertate în fixarea lor asupra efortului privind greutățile de zi cu zi; mai departe, în niște indicatori inversați, ei pot fi atașați atât de mult de dorința de a poseda, încât în suferința lor cauzată de privațiuni să aibă inima unui bogat. Și invers, există bogați care, chiar dacă lucrul acesta ar putea fi rar și este ceva minunat, au inima unui sărac. Pentru că nu se lasă luați prizonieri de grija lor privind posesia, ci trăiesc știind că nu-și pot oferi singuri ceea ce este decisiv pentru viața lor, le este și lor deschisă împărăția lui Dumnezeu. În al doilea rând, sărăcia materială apăsătoare, din punctul de vedere al lui Isus și în înțelegerea eticii creștine, nu este nici o valoare morală în sine și nici o stare de viață de dorit în vreun fel. Pentru oamenii afectați de aceasta, nu este un merit, ci un destin dur de a trăi în condițiile de sărăcie, chiar dacă ei se pot situa în fața acestui destin cu o atitudine demnă de admirație. Astfel, pentru o transfigurare romantică a sărăciei materiale nu există nicio ocazie. Sărăcia socială și raporturile precare de viață sunt mai degrabă situații sociale mizerabile care nu sunt compatibile cu imaginea unei societăți drepte și solidare.

Situației că sărăcia nu constituie o valoare în sine, ci că este o maladie lamentabilă, îi corespunde în al treilea rând că Isus și etica creștină se pronunță, ce-i drept, critic față de bogăție, cu toate acestea nu resping principial proprietatea și posesia. În morala comunității creștine primare se impune în prelungirea învățăturilor înțelepciunii iudaice, ale eticii stoice dar și ale vestirii lui Isus convingerea că bogăția și posesia sunt adiaphora, adică sunt bunuri neutrale din punct de vedere moral, care-și primesc valoarea lor morală abia de la folosirea lor din partea proprietarului și a posesorului. Totuși, etica creștină primară ținea strâns la afirmația de fond a teologiei creației, după care bunurile pământului sunt rânduite să garanteze tuturor oamenilor cele necesare vieții; misiunea din Gen 1,28, de a popula pământul și de a-l supune, a fost înțeleasă ca o destinație universală a bunurilor pentru întreaga omenire. Pe această linie, etosul creștin primar al comunității accentua stricta obligație socială a proprietății și pretenția (dreptul) legal al săracilor la abundența celor bogați[16]. Atitudinea interioară a sărăciei spirituale înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, despre care vorbește prima fericire, ar trebui să se manifeste și în comportamentul liniștit față de posesia materială. „Libertatea interioară a credinței ar trebui să se arate ca atare în dărnicia generoasă și în renunțarea la lăcomie și lux”[17].

Încă din timpul patristicii interpretarea primei fericiri este larg răspândită în sens figurat ca exigență privind sărăcia spirituală. Părintele Bisericii Augustin raporta prima fericire la umilință și recunoștea în aceasta cerința de bază a condiției de creștin, care abia ea creează din partea omului condiția de a se putea încrede în Dumnezeu și de a crede în el. În umilință el vedea atitudinea primară proprie omului credincios în contrast cu superbia, cu mândria, care pentru el însemna păcatul prin excelență, din care provin toate celelalte încălcări morale. Pentru Augustin prima fericire nu se află doar în sensul numeric la începutul întregii serii; mult mai mult, ea desemnează atitudinea fundamentală din care reies toate celelalte comportamente și virtuți care trebuie să devină semnul de recunoaștere a discipolilor lui Isus. De aceea, cei săraci în duh, indiferent de situația lor exterioară de viață, pentru Augustin sunt toți cei „umili și temători de Dumnezeu, prin urmare cei care nu au o atitudine care-i face să se umfle”[18]. Adăugarea habentes inflantem spiritum (= care au un spirit de fandoseală) caracterizează un tip de om aparținând de cuceritori, lipsiți de modestie, foarte siguri pe sine în apariția lor, un tip care este exclus de la împărăția lui Dumnezeu. În contrast cu aceștia, oamenii umili, simpli și modești sunt cei cărora le aparține împărăția cerurilor.[19]

În perioada modernă, teologul protestant Adolf von Harnack (1851-1930) a preluat concepția augustiniană despre umilință pentru ca pornind de la aceasta să explice trăsătura fundamentală cea mai importantă a eticii lui Isus, unitatea dintre iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, în care el vedea întreaga contribuție a creștinismului la etică. În modul în care a adus Isus împreună religia și morala se arată pentru Harnack esența proprie a creștinismului, care iese la iveală în reflecțiile sale teologice. „Umilința nu este o virtute izolată, ci este o receptivitate pură, expresie a necesității interioare, rugăciune pentru harul și iertarea lui Dumnezeu, așadar deschidere față de Dumnezeu”[20]. Umilința înțeleasă altfel este înțeleasă de Harnack ca o atitudine morală de fond par excellence, care corespunde ideii creștine de umanitate pură și desăvârșită. „Legat de această umilință, care este iubirea de Dumnezeu, pe care noi putem să o împlinim, Isus consideră … că este starea continuă a binelui și că din ea se ridică și crește tot binele”[21]. Pe fundamentul acesta teologic, Harnack poate înțelege etica creștină ca o morală a condiției omului desăvârșit și să numească religia drept „suflet al moralei”, în timp ce îi atribuie moralei rolul de a fi „trupul religiei”. Această legătură dintre religie și morală lasă să se înțeleagă de ce Isus nu unește doar iubirea de Dumnezeu și de aproapele, ci tocmai împreună o poate identifica. Deoarece „Iubirea de aproapele este pe pământ singura activitate a iubirii de Dumnezeu care este vie în umilință”[22].

Să fie permisă o observație personală privind semnificația condiției de a fi sărac înaintea lui Dumnezeu ca privire finală de ansamblu, fără ca eu să leg de ea pretenția de a exprima mai bine sensul corect al acestei cerințe a lui Isus decât al încercări de actualizare. În condițiile societății moderne de bunăstare este foarte greu și aproape imposibil de a imita sărăcia materială a lui Isus în sensul ei inițial. Deja cel care dispune de pretențiile asigurării sociale și de accesul la îngrijirea medicală și la posibilitățile de formare, participă la un nivel considerabil de siguranță a vieții, pe care modernul stat social vrea să o garanteze tuturor. Și cel care trăiește în raporturi simple își poate permite vizite ocazionale la restaurant, locuință și autoturism precum și regulate călătorii în concediu. Dincolo de aceasta, mulți se bucură de o bunăstare modestă sau chiar considerabilă, chiar dacă nu se numără printre cei din clasa celor bogați. În astfel de condiții de viață, fiecare poate primi atitudinea cerută de Isus față de bunurile materiale prin dărnicia concretizată în donații și daruri. În cazul acesta, el nu imită sărăcia materială a lui Isus sau a carismaticilor itineranți creștini primari, a căror situație de viață nu este a lui, dar ia ca exemplu generozitatea și bunătatea risipitoare a Tatălui ceresc. Dacă în toate acestea el nu subapreciază propriile posibilități și se străduiește pentru o angajare fără pretenții, modestă, față de toți oamenii fără a privi la persoană (cf. Ic 2,9), are o bună șansă de a se apropia cel puțin de ceea ce înseamnă în condițiile unei societăți moderne de bunăstare a fi creștin.

Traducere de pr. dr. Lucian Farcaș

 

[14] Cf. J. Dupont, Les Béatitudes. III. Les Evangélistes, Paris 1973, 469: „Complementul «în duh» recheamă o transpunere completă a ideii de sărăcie: ne indică faptul că avem de-a face cu o «sărăcie spirituală»: o situație exterioară devine imaginea unei dispoziții interioare”.

[15] Cu această comparație caracterizează H. Weder, Die »Rede der Reden«. Eine Auslegung der Bergpredigt heute, Zürich 52003,, 209, pericolul unei interpretări exclusiv social-istorice.

[16] Cf. E. Schockenhoff, „Ethik des Eigentums. Geschichtliche und gegenwärtige Herausforderungen”, ThPh 83 (2008) 321-354, în special 328ș.u.

[17] M. Hengel, Eigentum und Reichtum in der frühen Kirche. Aspekte einer frühchristlichen Sozialgeschichte, Stuttgart 1973, 82.

[18] Augustin, De sermone Domini in monte I, 3: CChr.SL 35,35.

[19] Pentru înțelegerea umilinței la Augustin și în întreaga patristică, cf. N. Baumann, Die Demut als Grundlage aller Tugenden bei Augustinus, Frankfurt a. M. 2009.

[20] A. von Harnack, Das Wesen des Christentums, Gütersloh 1977, 52.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.