Categorii

Exerciţii spirituale, setea lui Dumnezeu între Ionesco şi „Micul Prinţ”

Suntem fiinţe neliniştite, limitate, vulnerabile. Bărbaţi şi femei „incompleţi şi în construcţie”. Însetaţi „de relaţii, de acceptare şi de iubire”. Numai Isus poate satisface această „sete”; de fapt, El însuşi spune în Apocalips: „Cui îi este sete, să vină”.

Sfintele Scripturi se amestecă, în meditaţiile pe care preotul José Tolentino de Mendonça le desfăşoară pentru exerciţiile spirituale de Postul Mare ale papei şi ale Curiei Romane în „Casa Divin Maestro” la Ariccia, cu teatrul absurdului al lui Eugene Ionesco şi cu literatura fantastică din „Micul Prinţ”, capodopera lui Antoine de Saint Exupery. Teolog şi poet, precum şi vice-director al Universităţii Catolice din Lisabona, părintele Tolentino în meditaţia sa din această dimineaţă, a doua după cea de ieri seara, se concentrează asupra temei „Ştiinţa setei”. Reflecţia sa – informează Vatican News care prezintă fragmente din predica preotului – defineşte garniturile „abundenţei” şi „gratuităţii” de viaţă pe care Fiul lui Dumnezeu le oferă omului.

Isus promite să ne adape, conştient de „câte obstacole ne frânează” şi de câte „derive ne întârzie”. Dar noi dorim să umplem această sete? Adică, îl dorim pe Dumnezeu? Ştim să recunoaştem setea noastră? Suntem „aşa de aproape de izvor şi mergem aşa de departe”, afirmă predicatorul. De altfel, „nu este uşor să ne expunem setei”: ea „ne privează de respiraţie, ne epuizează, ne termină. Ne lasă asediaţi şi fără forţe pentru a reacţiona… ne duce la limita extremă”.

Este ceea ce i se întâmplă lui Jean, protagonistul masculin din „Setea şi foamea” de Ionesco, un om „fără rădăcini, nici casă, incapabil să creeze legături, pierdut în golul labirintului în care ascultă numai zgomotul solitar al propriilor paşi”. Figura sa este una devorată de un „gol infinit”, de „o nelinişte pe care se pare că nimic n-o poate potoli”.

Este setea omului de astăzi; o sete, explică Tolentino, care „se transformă în îndepărtare faţă de ceea ce este esenţial, într-o incapacitate de discernământ”. Aşadar se poate vorbi despre „consumism spiritual” care merge în acelaşi pas cu consumismul material impus de societatea de astăzi „drept criteriu de fericire”. Cu el „dorinţa se transformă într-o capcană”: de fapt, de fiecare dată când credem că potolim setea noastră într-o „vitrină”, într-o „lucru cumpărat”, într-un „obiect”, posesia comportă devalorizarea sa, afirmă părintele José. Asta face să crească golul: obiectul dorinţei noastre este o „entitate absentă”, afirmă el, este un „obiect care lipseşte mereu”.

Există multe „moduri de a înşela nevoile şi de a adopta o atitudine de evadare spirituală fără a conştientiza vreodată că fugim”, subliniază predicatorul. „Implicăm motive sofisticate de profit şi de eficacitate”  înlocuind cu ele „auscultaţia profundă a spaţiului nostru interior şi discernământul setei noastre”, uitând de faptul că nu există şi probabil nu vor exista niciodată „pastile în măsură să rezolve mecanic problemele noastre”. De aceea Domnul indică noi direcţii: „Cui îi este sete, să vină; cine doreşte, să bea gratuit apa vieţii”, nu încetează să ne spună.

Deci invitaţia este să încetinim „pasul nostru” şi „să conştientizăm nevoile noastre”. Să repunem în Dumnezeu setea noastră „de relaţii, de acceptare şi de iubire”, „un patrimoniu biografic”, afirmă teologul portughez, care este prezentă în fiecare fiinţă umană din copilărie până la bătrâneţe şi pe care „suntem chemaţi s-o recunoaştem şi să mulţumim pentru ea”.

Reflecţia de aseară a părintelui José Tolentino, prima din exerciţiile spirituale, s-a desfăşurat în schimb pornind de la episodul întâlnirii dintre Isus şi samariteană la fântână prezentat de Ioan. Cererea „dă-mi să beau” făcută de Mesia, un iudeu, unei femei din Samaria, regiune populată de dizidenţi cu care evrei nu se împăcau, lasă dezarmaţi de „uimire”.

Tocmai uimirea este atitudinea la care invită predicatorul. Trebuie să devenim „învăţăcei ai uimirii”, îi spune papei şi Curiei. Uimire faţă de un Dumnezeu care „este cerşetor al omului”, care asumă toate slăbiciunile umane într-un „trup care experimentează truda zilelor”, care este „consumat de grija iubitoare a altora”. Isus „a venit să ne caute”, remarcă Tolentino, „în fragilitatea noastră cea mai abisală şi nocturnă, să ne simţim înţeleşi şi căutaţi de setea lui Isus”. Setea sa nu este setea noastră, nu este o sete „de apă”, este o sete mai mare. „Este sete de a ajunge la setea fiecăruia dintre noi, de a intra în contact cu rănile noastre”. El ne cere: „Dă-mi să beau”, noi „îi vom da? Ne vom da de băut unii altora?”.

Părintele José a încheiat invitând să se simtă „îmbrăţişaţi” de Dumnezeu: El „ştie că noi suntem aici”. De aceea, în interiorul nostru, să-i spunem: „Doamne, eu sunt aici aşteptând nimic. Care este ca şi cum aş spune: te aştept numai pe tine, aştept ceea ce tu îmi dai”.

De Salvatore Cernuzio

(După Vatican Insider, 19 februarie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.