Categorii

Excesul de milostivire are un sens. A şaptea şi a opta meditaţie în timpul exerciţiilor spirituale

„Nu există milostivire fără excese”: nu a recurs la perifrază părintele Tolentino de Mendonça, propusă joi dimineaţa, 22 februarie, în timpul exerciţiilor spirituale pe care le predică papei şi Curiei Romană în „Casa Divin Maestro” la Ariccia. Însă „excesul de milostivire are un sens”, a afirmat el, inspirându-se din parabola fiului risipitor. Pentru că „milostivirea nu înseamnă a da altuia ceea ce merită”. Ba chiar, „cu un efect etic de inversare, putem afirma că milostivirea înseamnă a oferi altuia exact ceea ce nu merită. Înseamnă a da mai mult, înseamnă a da dincolo de limită, a merge dincolo”.

De altfel „milostivirea nu se lasă închisă într-o definiţie – a relansat predicatorul – şi pentru a o înţelege trebuie să ne întrupăm pentru ca s-o putem atinge”. Şi să verificăm că „este compasiune, bunătate, iertare, punerea în locul celuilalt, a-l lua pe celălalt pe umeri, reconciliere profundă” cu un „stil de gratuitate şi iubire”. Până acolo încât, dacă „noi cu uşurinţă îmbrăcăm toga judecătorului pentru a stabili ce anume merită celălalt, Tatăl milostiv nu se lasă sechestrat de impulsul judecăţii”. De fapt „dacă nu există exces de iubire care să ajute la îngrijirea rănilor, să deschidă un alt orizont şi să fie pârghie pentru schimbare, nu poate exista soluţie”.

Părintele Tolentino de Mendonça – după ce a schiţat profilurile familiei propuse de parabolă, „oglindă” şi pentru noi, insistând asupra relaţiilor lor reciproce şi cu tatăl, între puţină milostivire, „aşteptări bolnave”, „invidie”, „cinism autist” şi „patologie a dorinţei” – a afirmat că „Tatăl nu este inconştient, ştie tot, şi totuşi îmbrăţişează tot şi acoperă tot cu iubirea sa”. De fapt, nouă „cu siguranţă ne sunt necesare «nu»-uri care fac să crească dar este nevoie de «da» pentru a atinge însuşi misterul vieţii”. Şi „milostivirea înseamnă a spune «da» când s-ar aştepta un «nu»; este „o datorie la care nimeni nu ne obligă” şi pentru aceasta este „exigentă, angajantă”. Dar „nu există viaţă fără milostivire”.

Până la urmă, a concluzionat el, „ştim bine că imaginea unui Dumnezeu intransigent şi pedepsitor a aruncat generaţii întregi într-o angoasă paralizantă. Şi că încă subzistă o înţelegere greşită cu privire la dreptatea lui Dumnezeu, cu atâtea fantome şi frici care îi sunt asociate”. De aceea trebuie „vestit în mod absolut că dreptatea divină nu este punitivă ci iluminată şi revoluţionată de milostivire”.

Consideraţia de a fi „păstori şi nu stăpâni” a condus a şaptea meditaţie de miercuri după-amiază, 21 februarie. „Cu privire la Dumnezeu şi cu privire la drumul spiritual – a avertizat părintele Tolentino de Mendonça – nouă credincioşilor ne face bine să-i ascultăm pe cei care nu cred” care pot „privi cu o prospeţime surprinzătoare la viaţa de credinţă pe care o trăim noi şi astfel să neutralizeze rutina noastră”. De altfel, a afirmat el, „nu este bine niciodată ca Biserica să rămână ca să vorbească singură sau să se izoleze într-un turn de fildeş”. Aşadar, atenţie să nu încredinţăm „conducerea spirituală unui pilot automat” ajungând să fim „păzitori ai sacrului în loc de căutători; administratori în loc de a ne considera exploratori, interogatori şi îndrăgostiţi”.

„Credinţa creştină este o experienţă de nomadism”, a insistat predicatorul, avertizând cu privire la riscul de „sedentarism spiritual” datorită prea multor „conforturi”, cu o „atrofiere interioară care din Ecclesia peregrinans ne face să devenim Biserică de birou, ocupată total în ştiinţe şi diagnoze încât nu are nici măcar timpul pentru mers şi pentru drum”. Cu o întrebare directă: „Şi dacă mare parte din anxietatea noastră şi din tulburările noastre ar proveni dintr-o activitate spirituală redusă?”. Aşadar, a relansat preotul portughez, suntem „călăuze de pelerini dar nu mai peregrinăm; predicatori ai unui cuvânt pe care nu-l mai ascultăm; învăţăm să se roage dar nu ne rugăm”. Şi vorbim şi despre contemplaţie ca „prizonieri ai activismului” şi despre caritate fără „gratuitate şi dăruire”. Astăzi creştinilor le lipseşte ideea de „a exista în construcţie” deoarece, pentru a o spune cu Don Quijote a lui Cervantes, „drumul are să ne înveţe mai mult decât hanul”.

Părintele Tolentino de Mendonça a afirmat, citându-l şi pe teologul Gustavo Gutiérrez, că „la nicio etapă drumul spiritual nu ne impermeabilizează de vulnerabilitate” şi că eventual şi un pic de umor n-ar face rău. În fond „credinţa rezistă şi se aprofundează în nevoi, în angoase, în afronturi, în suferinţe, adică înlăuntrul unei existenţe atacate de sete. Nu este o experienţă din care să ne putem elibera sau să se poată depăşi o dată pentru totdeauna: în interiorul ei eu descopăr forţa”. Aşa încât „marele obstacol în calea vieţii lui Dumnezeu în noi nu este fragilitatea sau slăbiciunea, ci duritatea şi rigiditatea. Nu este vulnerabilitatea şi umilirea ci contrariul său: orgoliul, autosuficienţa, autojustificarea, izolarea, violenţa, delirul puterii”.

În concluzie, predicatorul a sugerat o cheie de lectură concretă a celor „trei ispitiri a Domnului ca embleme ale setei noastre”, şi în lumina cărţii Isus din Nazaret a lui Benedict al XVI-lea. Şi este „un risc enorm – a spus el – când ispita puterii, pe o scară mai mult sau mai puţin mare, ne îndepărtează de misterul crucii, când ne îndepărtează de slujirea fraţilor. Isus învaţă, în schimb, să  nu ne lăsăm făcuţi sclavi de nimeni şi să nu facem pe nimeni sclav ci să aducem cult numai lui Dumnezeu şi să slujim”.

Între timp, episcopul Marcello Semeraro, secretar al consiliului cardinalilor, într-un interviu dat portalului Vatican media, a afirmat că „exerciţiile spirituale al Curiei Romane sunt reformă în desfăşurare” pentru că amintesc că, dincolo de organizaţii şi structuri, „prima schimbare care trebuie făcută, şi permanent, este o schimbare a mentalităţii”. De aici, a explicat, importanţa de a întrerupe „munca obişnuită şi prin gestul simbolic de îndepărtare de locul obişnuit de muncă pentru a intensifica o întâlnire cu Dumnezeu” pentru a trăi „o reflecţie care îi are unul lângă altul pe diferiţii colaboratori ai papei în Curia Romană”.

(După L’Osservatore Romano, 23 februarie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.