Categorii

Episcopalis communio: Sinodul Episcopilor în orizontul colegialităţii

Constituţia apostolică a papei Francisc Episcopalis communio despre Sinodul Episcopilor a fost primită cu mare interes de opinia publică, remarcându-i noutatea până acolo încât se crede că este chiar în confruntare cu o puternică cezură faţă de trecut. Ar fi suficient chiar şi numai să se răsfoiască titlurile ziarelor tipărite sau on-line din zilele trecute pentru a observa o astfel de impresie.

O lectură liniştită şi atentă a documentului şi confruntarea cu ceea ce a intenţionat să fie şi a fost efectiv în aceste decenii Sinodul Episcopilor permite să ne facem o idee mai precisă, capabilă să scoată în evidenţă elementele neîndoielnice de noutate, orizontul teologic în care este situat Sinodul Episcopilor şi, în acelaşi timp, ceea ce mai rămâne de gândit.

Cât priveşte elementele de noutate el par să se găsească în intenţia de „a cufunda”, ca să spunem aşa, instituţia Sinodului Episcopilor în sinodalitatea mai amplă şi radicală a Bisericii. Se ştie că în aceşti ani de pontificat Francisc a orientat cu insistenţă spre o asumare serioasă a sinodalităţii Bisericii, a acelui „a merge împreună” adică a întregului popor al lui Dumnezeu, în implicarea şi în coresponsabilitatea, deşi diferenţiată, a tuturor: slujitori hirotoniţi, călugări şi laici. Deja cu ocazia discursului ţinut cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a instituirii Sinodului Episcopilor, papa a spus clar că el reprezintă un „moment” şi un „loc” al vieţii ecleziale care nu poate să fie desprins de ascultarea şi de implicarea Bisericilor locale şi, în ele, a tuturor creştinilor.

Acum tot acest aspect este reafirmat, relansat şi instituţionalizat. În acest sens, din Episcopalis communio trebuie apreciat faptul că episcopii sunt văzuţi – aşa cum se aminteşte la nr. 5 – ca învăţători şi în acelaşi timp discipoli în Biserică. Din asta derivă că ei sunt desigur înzestraţi cu un magisteriu dar, în acelaşi timp, au nevoie să asculte ceea ce Duhul spune Bisericilor ascultându-i pe credincioşi, înzestraţi cu acelaşi Duh Sfânt. Şi în acest caz este citat un text conciliar deosebit de îndrăgit de Francisc, cel din Lumen gentium 12 în care se afirmă că „totalitatea credincioşilor care au primit ungerea Celui Sfânt (cf. 1In 2,20 şi 27) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţământul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când «de la episcopi şi până la ultimii credincioşi laici» îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri”.

Din acest „statut” al episcopilor care sunt în slujba poporului lui Dumnezeu din care fac parte derivă că Sinodul Episcopilor trebuie să fie înainte de toate un instrument de ascultare profundă a ceea ce Duhul spune Bisericii prin ascultarea reciprocă a episcopilor care iau parte la el şi care reprezintă într-un fel Bisericile. În acelaşi timp, această ascultare va trebui să se lărgească, implicându-i pe păstorii, călugării şi laicii din fiecare Biserică, pentru ca toţi să se poată exprima cu privire la binele Bisericii în ceea ce priveşte diferitele probleme despre care se tratează în Sinoade. Este deosebit de apreciabil că pentru a realiza ascultarea poporului lui Dumnezeu se insistă pe folosirea efectivă a acelor instrumente de participare ale Bisericii, cum sunt consiliul prezbiteral şi consiliile pastorale, care au fost adesea golite de sens în aceste decenii.

Celălalt mare element de noutate se referă la faptul că este gândit şi momentul repercusiunii în ţesutul poporului lui Dumnezeu şi în viaţa Bisericilor a rezultatelor obţinute de Sinodul Episcopilor, într-o receptare care trebuie să fie diferenţiată pentru că este „întrupată” în diferitele culturi locuite de Biserică (nr. 7). Este vorba despre un aspect atât de semnificativ încât la articolul 21 se prevede şi o comisie pentru punerea în practică, formată din experţi. „În acest mod, se arată că procesul sinodal – spune în mod expres Francisc – are nu numai punctul său de plecare, ci şi punctul său de sosire în poporul lui Dumnezeu, asupra căruia trebuie să se reverse darurile de har oferite de Duhul Sfânt prin intermediul adunării păstorilor” (nr. 7).

Dacă acestea sunt principalele noutăţi nu va scăpa pentru cei mai mulţi că orizontul teologic în care este situat Sinodul Episcopilor este, întocmai, acela al sinodalităţii Bisericii şi al colegialităţii episcopale. În document se evidenţiază cum colegialitatea episcopilor relansată de Conciliul al II-lea din Vatican prevede ca fiecare episcop să exercite, în comuniune cu toţi ceilalţi episcopi cu şi sub Pontiful Roman, o grijă faţă de toată Biserica. În acest orizont teologic este încadrat în mod clar şi instituţia Sinodului Episcopilor. În deja citatul discurs ţinut cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a instituirii sale, papa a îndrăznit să vorbească despre colegialitatea episcopilor trăită la Sinod nu numai ca o realitate afectivă ci uneori şi ca efectivă. Însă tocmai acest aspect rămâne încă de aprofundat. Pornind de la instituirea sa şi conform exprimării unui text conciliar semnificativ precum Christus Dominus 5, Sinodul Episcopilor este gândit nu atât ca moment de exercitare a colegialităţii episcopale, cât mai ales ca ajutor dat puterii papei. Recentul document situează Sinodul Episcopilor în orizontul colegialităţii, dar îi confirmă în mod clar statutul de instrument în slujba slujirii papei.

Asupra acestui aspect rămâne spaţiu pentru reflecţia teologilor şi canoniştilor. Însă asta nu înseamnă că se poate recepta încă de acum instanţa unui drum mai realmente sinodal în Biserică şi a unei exercitări mai mari a colegialităţii episcopale.

De Roberto Repole

(După agenţia SIR, 28 septembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.