Categorii

Epifania Domnului (6 ianuarie)

epifania2016Is 60,1-6; Ef 3,2-3.5-6; Mt 2,1-12

            După ce anul liturgic trecut a fost închinat lui Cristos, în dorinţa Bisericii de a-l redescoperi după 2000 de ani cum a făcut-o el atunci magilor şi lumii întregi, acum Biserica imploră pe Duhul Sfânt să o susţină pe drumul greu ce îl are de străbătut.

            Tema fundamentală ce se desprinde din lecturile propuse de Sfânta Biserică pentru solemnitatea de astăzi este aceasta: în Isus Cristos sunt împlinite profeţiile Vechiului Testament. El este purtătorul unei serii universale a mântuirii, în care sunt incluşi iudeii ca şi păgânii. Sărbătoarea Epifaniei vrea să ducă la toată lumea mesajul Crăciunului: Dumnezeu s-a făcut om în Isus pentru salvarea tuturor. Desigur, mesajul e deja conţinut în naşterea însăşi, dar liturgia Bisericii doreşte să transmită vestea mântuirii prin celebrări bine definite. Aceasta este anunţată după minunata pedagogie divină prin semne adaptate fiecărui om căruia îi este adresat.

            Mesajul lui Trito-Isaia – din care e extrasă prima lectură – avea scopul de a trezi curajul şi încrederea poporului lui Israel abia întors din captivitatea babilonică. Atunci spectacolul Ierusalimului strălucind în noapte de luminile lămpilor şi ale torţelor credincioşilor în procesiune spre Templu, inspiră profetului această compoziţie. Cuprinde anunţul „venirii luminii” asupra Ierusalimului; această venire – venirea însăşi a Domnului – este mişcarea fundamentală ce suscită chiar „venirea popoarelor cu bogăţiile lor spre oraş”. Ierusalimul trebuie să se scoale, trebuie să se ridice din situaţia de abandon şi de decădere din exil şi să devină lumină adică trebuie să adune lumina pentru ca apoi să o reflecte, manifestând-o. Ierusalimul apare ca o mamă la care se reîntorc fiii, aceia care erau împrăştiaţi între popoare.

            Dar, pe lângă iudeii care se reîntorc din exil vin la Ierusalim şi popoarele deşertului (Madian, Efa, Saba, Kedar), şi popoarele mării (Tarsis: greci sau fenicieni). Sosesc popoare din orice parte, caravane încărcate cu daruri. Dar nu pentru că Ierusalimul a trimis armatele sale, precum Roma, să cucerească împărăţiile şi naţiunile obligându-le cu forţa armelor să-şi aducă tributurile, dar pentru că peste Israel se ridică mereu lumină. În altă parte e întuneric, nu noapte fizică, dar noapte spirituală. Această lumină atrage iar lumea merge spontan şi cu entuziasm. Aceste popoare, aceşti străini care nu au avut revelaţia merg spre Ierusalim proclamând „laudele Domnului”, recunoscând domnia sa şi prezentându-i propriile bunuri, chiar patrimoniul civil şi cultural. Ierusalimul apare ca locul de regăsire a familiei umane, anti-Babelul.

            Multe pasaje din evanghelia lui Matei – parabola viticultorilor răi, a nunţii regale, a judecăţii universale, trimiterea pentru misiune – vor să indice că cei care la început erau invitaţi (poporul Israelit) sunt respinşi şi înlocuiţi cu alţii (păgânii). Împreună cu regele Irod – trebuie să se ţină cont că redactarea evangheliei lui Matei datează după „falimentul misiunii în mijlocul Iudeilor” -, marea majoritate a poporului lui Israel refuză să creadă în „regele iudeilor ce s-a născut”, împărtăşind orbirea lui Irod. La început acesta „se tulbură”, apoi se informează despre locul unde trebuia să se nască Mesia, iar în cele din urmă apare ostilitatea mascată: „Spuneţi-mi şi mie pentru a merge şi eu să-l ador” (Mt 2,8). Este portretul perfect al puterii demoniace: frica, minciuna, complotul.

            Magii care se prezintă în faţa lui Isus îi oferă daruri preţioase: aur, smirnă şi tămâie. Să-i oferim şi noi Pruncului Isus astfel de daruri: aurul faptelor bune, tămâia rugăciunilor ce trebuie să se înalţe din inimile noastre şi smirna amară a păcatelor noastre.

            Isus s-a născut în indiferenţa generală a poporului său, dar este căutat de străini, persecutarea lui porneşte tocmai din pământul său, dar obţine adăpost într-o ţară străină.

            Sărbătoarea Epifaniei a fost considerată întotdeauna ca o sărbătoare a păgânilor. Astăzi poate fi considerată ca o sărbătoare a tuturor popoarelor, fără deosebire de culoare sau rasă şi chiar între anumite limite fără deosebire de credinţa religioasă. Mesia era văzut ca un monopol al lui Israel, mântuirea ca proprietate a poporului ales. Epifania este sigiliul liturgic şi dogmatic al teologiei universalismului creştinismului.

            Dar cine a beneficiat de mesajul mântuirii? De-a lungul timpului au fost multe discuţii legate de această temă. Conciliul Vatican II în Constituţia dogmatică Lumen gentium, la numărul 16 declară că sunt pe deplin încorporaţi în societatea Bisericii cei care acceptă integral organizarea sa: „Însă planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator şi printre ei în primul rând pe musulmani, care, declarând că ţin credinţa lui Abraham, adoră împreună cu noi pe Dumnezeu unic, milostiv care va judeca pe oameni în ziua de apoi. De asemenea, Dumnezeu nu este departe nici de aceia care, în umbre şi chipuri caută un Dumnezeu necunoscut, căci el dă tuturor viaţă, suflare şi orice lucru (cf. Fap 17,25-28) şi ca Mântuitor voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (cf. 1 Tim 2,4). Într-adevăr aceia care, necunoscând fără vina lor, evanghelia lui Cristos şi Biserica sa îl caută totuşi pe Dumnezeu, cu o inimă sinceră şi se străduiesc sub impulsul harului să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică. Providenţa divină nu refuză ajutoarele necesare pentru mântuire nici acelora care fără vina lor, nu au ajuns la o cunoaştere sinceră a lui Dumnezeu şi se străduiesc, cu ajutorul harului divin, să ducă o viaţă dreaptă”.

            Ne-ar putea surprinde gestul magilor (care erau oameni culţi) de a se prosterna şi a aduce daruri unui copil abia născut găsit în nişte condiţii aşa de vitrege cum erau acelea în care s-a născut Isus. Dar Dumnezeu lucra în ei şi prin ei. El se manifestă cu predilecţie în cei mici şi umili, săraci dar cu sufletul bogat.

            Într-o carte apocrifă se zice despre regele Solomon că, mergând odată împreună cu însoţitorii săi la un drum lung, au fost nevoiţi să oprească pentru o noapte într-un sat. Atunci regele i-a trimis pe slujitorii săi să caute adăpost dar specificându-le că el vrea să fie cel mai mare în casa aceea. În casa găsită de slujitori era şi un copil, dar acesta nu era preocupat de oaspetele de seamă pe care îl avea în casă continuând să se joace. După ce au plecat de acolo, i-a chemat la sine pe slujitori şi le-a atras atenţia că nu i-au îndeplinit porunca, întrucât în acea casă nu el a fost cel mai mare, dar acel copil prin puritatea şi nevinovăţia sufletului său. Şi noi trebuie să fim indiferenţi la tot ce este mărire deşartă pe acest pământ, şi, urmând exemplul lui Isus ce s-a născut într-o iesle, să avem drept scop gloria lui Dumnezeu şi mântuirea noastră.

            Apostolul Paul ne dezvăluie un mister şi un secret ce era necunoscut şi ascuns tuturor generaţiilor trecute. Misterul e că toţi oamenii sunt participanţi la aceeaşi moştenire. Secretul e că trăim toţi sub aceeaşi promisiune. Misterul e că în Isus toţi suntem, parte la aceeaşi fiinţă, la acelaşi trup. Formăm o singură realitate şi ne aparţinem reciproc. Suntem creaţi în el. Trebuie să tindem spre conştientizarea permanentă într-un grad mai înalt al acestui fapt. Păgânii care erau „excluşi din cetăţenia lui Israel, străini de alianţa promisiunii, fără speranţă şi fără Dumnezeu”, în Cristos au devenit „concitadinii sfinţilor şi familiari lui Dumnezeu”, acesta e cel care a fost revelat apostolilor şi profeţilor.

            Sărbătoarea Epifaniei reprezintă culmea celebrărilor Crăciunului, precum Rusaliile în celebrările Pascale: în amândouă se distinge dimensiunea universală a mântuirii. A căuta mântuirea, a asculta conştiinţa, a interpreta semnele timpului, a cerceta scripturile, a accepta planul lui Dumnezeu semnifică a consimţi lui Isus Cristos şi a adera la persoana sa. Acest mister priveşte Biserica ce e chemată la a fi „Epifania Domnului”, reflectând lumina lui Cristos pentru lumea care umblă în întuneric, steaua ce conduce căutarea oamenilor, luna care – după o frumoasă expresie a părinţilor Bisericii – reflectă lumina soarelui. Epifania e deci sărbătoarea Bisericii misionare: lumină şi soare, ferment, cetatea de pe munte.

            Noi nu trebuie să ne gândim că un creştin nu mai are nimic de zis în timpul nostru şi generaţiei noastre. Dumnezeu oferă tuturor mesajul său de mântuire, astăzi ca şi ieri. Este necesar în schimb, din partea noastră să ne deschidem inima devenind mai umili şi mai disponibili spre Dumnezeu şi Cuvântul său.

                                                                                                                     Marius Antăluţe

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.