Categorii

Duminica-XXIV-C-TPA– Ciclul C

duminica-xxiv-c-tpaEx 32,7-11.13-14; 1Tim 1,12-17; Lc 15,1-32

      Există în viaţa fiecărui om un moment al bilanţului, un moment al adevărului (nu în sensul că celelalte momente ar fi minciună), un moment în care fiecare se află faţă în faţă cu sine însuşi, cu realitatea propriului suflet, a propriei persoane. Majoritatea oamenilor fug de ei înşişi, încearcă să se sustragă acestor momente pentru că le este teamă să privească propria realitate. Şi totuşi fiecare, mai devreme sau mai târziu, ajunge faţă în faţă cu sine. Şi această întâlnire poate fi pentru unii un prilej de mulţumire şi bucurie sau prilej de hotărâre şi angajare mai serioasă, însă pentru mulţi devine prilej de descurajare sau chiar de disperare: „Nu am reuşit să fac nimic. Totul merge rău!” Şi atunci omul devine amărât şi posomorât şi pare că nu mai poate face nimic. Să fie oare adevărat că viaţa nu are sens? Că suntem singuri, fără nici un ajutor? Evanghelia de astăzi ne oferă un răspuns acestor întrebări. Un om avea doi fii. Deşi amândoi erau la fel de iubiţi, totuşi unul dintre ei îşi cere partea de moştenire şi pleacă. Nu ţine cont de iubirea Tatălui său, de suferinţa pe care i-o provoacă. Probabil fiul cel mic intenţiona să nu se mai întoarcă niciodată la casa tatălui său. Voia să fie liber, îşi spunea că este dreptul lui să fie liber, să facă ce vrea că viaţa sa, că nimeni, nici măcar tatăl lui, nu are dreptul să se amestece în viaţa sa. Pleacă într-o ţară îndepărtată pentru a fi sigur că nimeni dintre ai săi nu-l va găsi. Odată ajuns acolo începe să irosească întreaga avere pe care o avea în desfrâu şi viaţă uşuratică. Atitudinea fiului cel mic este, de fapt, atitudinea multora dintre noi: dorm şi luptăm pentru o libertate pe care de cele mai multe ori o înţelegem greşit. Uităm de Dumnezeu, uităm de cei din jurul nostru, ne închidem în străinătatea egoismului personal şi avem ca singur indicator de drum propria voinţă şi plăcere, convinşi fiind că ceea ce facem, facem bine.

      A venit însă momentul, pentru fiul cel mic, în care s-au terminat toate resursele pe care le avea şi nu numai că nu îşi mai putea permite să trăiască viaţa pe care o ducea înainte, dar nici măcar nu avea ce să mănânce. Şi atunci, în imposibilitatea de a face ceva, acceptă să devină îngrijitor de porci: o umilire mare pentru el. Era singur… Nimeni nu se gândea la el, nimănui nu-i păsa că nu are ce să mănânce. Şi aici, în condiţiile în care se afla, începe încetul cu încetul să intre în sine, să vadă care era de fapt adevărul: păcătuise. Îşi rănise tatăl şi îşi bătuse joc de sine însuşi, îşi pierduse identitatea de fiu şi de om prin păcatele sale. Încă aflându-se faţă în faţă cu realitatea propriului păcat, fiul cel mic nu disperă. Acceptă, recunoaşte faptul că a greşit şi este hotărât să meargă la tatăl său. Acesta este momentul fundamental în viaţa fiecărui om: a şti să-şi accepte propria realitate, chiar dacă uneori este greu de acceptat şi a nu dispera, dar a te îndrepta cu încredere şi speranţă spre Tatăl ceresc.

      Speranţa unei simple iertări îi dă putere fiului cel mic. El nu se aşteaptă ca tatăl său să îl repună în drepturile sale. Speră doar să poată fi primit printre slujitori. Însă tatăl din parabolă, imaginea Tatălui ceresc, este cu totul altfel. El stă şi aşteaptă. Aşteaptă necontenit ca fiul său să se întoarcă acasă. Nu contează cât de rău va fi devenit, câte păcate vă fi făcut, „este totuşi Fiul său”. Şi atunci când îşi vede fiul de departe, tatăl aleargă înaintea lui îl îmbrăţişează şi îl sărută. Este iubirea lui Dumnezeu: o iubire necondiţionată, o iubire care depăşeşte cu mult aşteptările noastre, conceptele noastre limitate. Dumnezeu ne aşteptă. Ne iubeşte pe fiecare, aşa cum suntem şi ne aşteptă. El nu vrea ca mai întâi noi să fim sfinţi şi apoi să-l iubim, să nu mai avem nici un defect, să fim perfecţi şi apoi să-l iubim. Nu! El ne iubeşte aşa cum suntem: cu greşelile noastre, cu păcatele noastre, cu defecţiunile noastre. De cele mai multe ori, văzându-ne plini de păcate şi greşeli, ne închidem în noi înşine, în descurajare şi disperare. Şi nu ne dăm nici nouă, nici lui Dumnezeu şansa de a ne iubi. Diavolul profită întotdeauna de acest lucru şi caută să ne îndrepte şi mai mult spre tristeţe şi neîncredere. Însă realitatea este cu totul alta: iubirea lui Dumnezeu nu este undeva departe de noi. Ea este aici, prezentă pentru fiecare. Isus nu a venit ca să ne judece, dar a venit să ne salveze. Iar această salvare sau mântuire nu este un simplu concept religios ajuns până la noi prin negura istoriei, ci este o realitate care priveşte viaţa noastră în toate aspectele ei. Cristos vrea să ne salveze din descurajarea noastră, din negativitatea care ne pătrunde atât de mult inimile, din neîncrederea noastră. Spun: Cristos vrea să ne salveze. Însă el nu poate face lucrul acesta fără noi. Şi tot ceea ce noi trebuie să facem este să-i oferim lui problemele noastre, dorinţele noastre, planurile noastre, supărările noastre ştiind şi crezând că El este prezent, că ne iubeşte şi va avea grijă de noi. Să-l lăsăm să ne iubească şi să-l iubim aşa cum suntem.Însă noi nu putem spune de multe ori „sunt prea rău!”, „mi-e teamă!”, „nu ar putea Dumnezeu să mă ajute dacă sunt aşa de păcătos?”. Nu trebuie să lăsăm aceste gânduri să ne tulbure inimile: Isus ne iubeşte şi ne aşteaptă. Trebuie să avem curaj să mergem la El.

      Se spune că într-o zi, la Maica Tereza de Calcutta a mers un preot, Father Joseph. Dorea mult să facă parte din Congregaţia Misionarilor Carităţii, însă pentru că nu era fondată încă ramura pentru preoţi, acesta vroia să-i propună Maicii Tereza să o înfiinţeze. Expunându-şi dorinţa sa, Maica Tereza i-a răspuns: „Aşteaptă un pic să merg să-l întreb pe Isus” şi a plecat în capelă. După câteva minute s-a întors şi i-a dat răspunsul preotului. Pentru Maica Tereza, Isus este cu adevărat prezent, prezent în orice circumstanţă. Pentru dânsa este ceva normal să meargă să vorbească cu El, să-i ceară ajutorul, lumina pentru a cunoaşte voinţa Lui. Cristos este prezent şi pentru noi, însă noi suntem cei care trebuie să mergem, să-l întâlnim printr-un contact profund de credinţă: „Doamne, ştiu că eşti prezent în viaţa mea în orice moment, acum cu iubirea ta. Iată-mă, primeşte-mă aşa cum sunt căci te iubesc”. Iar dacă ne vom deschide iubirii sale, vom fi transformaţi. Este tocmai ce s-a întâmplat cu sfântul Paul: „Eu eram un blasfemiator şi un persecutor. Dar harul lui Dumnezeu a lucrat în mine şi iubirea sa care este în Isus Cristos m-a transformat”. Iar Dumnezeu nu a venit să-l mântuiască numai pe Paul, el a venit pentru noi toţi. El vrea să îşi arate mila şi iubirea sa faţă de toţi într-un mod personal şi necondiţionat. Poate exista doar o singură piedică în calea iubirii lui Dumnezeu: libertatea noastră. Suntem liberi să-l primim sau nu în viaţa noastră suntem liberi să ne urmăm propria voinţă sau voinţa Lui. El ne lasă liberi tocmai pentru că ne iubeşte şi stă mereu la uşa inimii noastre aşteptând… Maica Tereza de Calcutta spunea: „Ca să-l putem primi cu adevărat pe Isus în noi, trebuie să ne golim mai întâi sufletele de tot ce înseamnă egoism, răutate, negativitate, descurajare, neîncredere”. Şi într-adevăr, acest lucru trebuie să-l facem: în fiecare moment să-l lăsăm pe Isus să ne iubească, să încredinţăm Lui totul, să-i dăruim inima noastră pentru a locui în ea. Şi atunci vom înţelege ce dar mare este viaţa, ce bogăţie se află în fiecare eveniment pe care îl trăim: pentru că totul este un dar făcut cu multă iubire din partea lui Isus.

                                                                                                                          Iulian  Alecu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.