Categorii

Duminica Sfintei Familii: Isus, Maria, Iosif

Gen 15,1-6; 21,1-3: Evr 11, 8.11-12.17-19, Lc 2,22-40

Astăzi, după ce am sărbătorit Naşterea Mântuitorului, după ce am contemplat venirea lui Dumnezeu sub chip de prunc divin în mijlocul oamenilor, iată că Biserica ne propune o altă sărbătoare; ne propune spre contemplare mediul în care Cuvântul întrupat a devenit membru al omenirii: familia. De aceea, această duminică, prima după Naşterea Domnului, este numită sărbătoarea Sfintei Familii a lui Isus, Maria şi Iosif.

Pentru a deveni om, Fiul lui Dumnezeu nu a venit pe pământ în mod miraculos, coborând în glorie din ceruri, ca în schemele clasicilor, ci a venit ca un nou-născut, a venit în lume asemenea fiecăruia dintre noi. S-a născut dintr-o femeie ca orice fiinţă umană. Şi pentru a trăi integral experienţa umană, a crescut în sânul unei familii care, oricât ar fi fost ea de specială în ochii lui Dumnezeu, apărea întru totul normală în ochii oamenilor.

Prin această sărbătoare, Biserica vrea să exalte şi să reafirme valoarea şi demnitatea familiei, vrea să-i ajute pe creştini să reflecteze asupra acestei realităţi în care fiecare persoană umană se naşte, creşte, se formează şi devine om.

Sfânta Familie, care este un exemplu veritabil de urmat pentru toate familiile creştine, ne dezvăluie şi nouă astăzi „secretul” reuşitei lor, şi anume încrederea totală în voinţa lui Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este tocmai mesajul pe care ni-l transmite liturgia cuvântului.

În prima lectură, luată din Cartea Genezei, am auzit cum Abraham şi Sara s-au lăsat călăuziţi de voinţa lui Dumnezeu. Au crezut în Dumnezeu care le promitea un urmaş lor, care erau înaintaţi în vârstă. Au acceptat încercarea când părea că Dumnezeu vrea să-i priveze de un urmaş. Au dobândit un fiu la bătrâneţe tocmai datorită credinţei în promisiunea Domnului.

Pe aceeaşi linie merge şi cea de-a doua lectură în care avem confirmarea şi evocarea credinţei lui Abraham şi a Sarei, credinţă întâlnită în prima lectură. Abraham ascultă de glasul lui Dumnezeu şi pleacă dintr-o ţară cunoscută spre una necunoscută. Acceptă cererea lui Dumnezeu de a-i jertfi pe unicul fiu, fiu care i-a fost redat datorită credinţei sale nestrămutate. Avem exemplul Sarei care devine mamă atunci când vârsta nu i-ar mai fi permis acest lucru, dar ea se gândise că Dumnezeu va fi credincios promisiunii făcute.

Tot în spirit de credinţă, Maria şi Iosif l-au dus pe pruncul Isus la templu, ca să-l pună înaintea Domnului, să-l închine total lui Dumnezeu conform Legii. Dar, paradoxal, în centrul povestirii nu îi găsim pe Maria şi Iosif, ci îl găsim pe bătrânul Simeon care îl ia în braţele sale şi îl contemplă pe Mesia lui Israel, cel care va deveni „semn de împotrivire”, dar, în acelaşi timp, care va aduce mângâiere şi mântuire tuturor celor care vor crede în el.

Dacă în ziua naşterii Fiului ei păstorii şi îngerii au umplut-o pe Maria de bucuria măreţiei lui Dumnezeu, astăzi, la templu, bătrânul Simeon şi profetesa Ana, după binecuvântarea adusă lui Dumnezeu, îi prevestesc suferinţa pe care o va avea de îndurat: „iar ţie o sabie îţi va străpunge sufletul” (Lc 2,35).

Aşadar, o mamă tânără, un tată adoptiv, un fiu dumnezeiesc vin la templu pentru a împlini Legea lui Dumnezeu, pentru a manifesta supunerea şi încrederea lor totală în Domnul.

Familia este mediul pe care l-a ales Isus din multiplele posibilităţi pe care le avea de a veni în această lume. Şi să nu ne gândim că a venit într-o familie lipsită de probleme, dimpotrivă… Nu se mai găseşte loc pentru ei la han şi atunci Maria trebuie să nască într-un grajd; sunt nevoiţi să fugă în Egipt din faţa lui Irod. Simeon la templu îi prezice că din cauza fiului ei „o sabie îi va străpunge sufletul”. Putem înţelege, aşadar, că şi Sfânta Familie îşi avea problemele sale. În centru era un copil cu numele Isus. Şi în orice familie un copil sfârşeşte cu uşurinţă prin a ocupa primul loc.

Putea fi o familie normală, liniştită, anonimă, dar s-a încredinţat lui Dumnezeu şi pentru această credinţă radicală, fără compromisuri, a devenit modelul tuturor familiilor creştine.

Dar de ce este familia atât de importantă? De ce i-a dedicat Biserica o sărbătoare specială? Pentru că, spune Papa Ioan Paul al II-lea,

viitorul Bisericii, dar şi viitorul umanităţii depinde în mare măsură de părinţi şi de viaţa de familie pe care aceştia o întemeiază în căminele lor. Familia este oglinda măreţiei unei naţiuni, la fel cum demnitatea indivizilor reprezintă adevărata oglindă a civilizaţiei ei.

Omul, creat de Dumnezeu, de la început a trăit în cadrul unei familii care a fost cel dintâi nucleu social, temelia vieţii sociale. Herbert Samuel, sociolog american, spunea că „este nevoie de doi pentru a face o căsnicie să fie un succes şi doar de unul pentru a o transforma într-un eşec”.

O legendă veche spune că un copil, cu puţin timp înainte de a se naşte, i-a zis Domnului: „O să mă trimiţi mâine pe pământ, dar cum voi trăi acolo fiind atât de mic şi de fragil?” Dumnezeu i-a răspuns: „Din mulţimea de îngeri am ales doi care să te aştepte acolo”. „Şi cum îi voi putea înţelege când ei îmi vor vorbi, pentru că eu nu cunosc limba oamenilor?”, a replicat copilul. „Aceşti îngeri îţi vor vorbi şi te vor învăţa cuvintele cele mai dulci şi mai duioase pe care le ascultă oamenii”. „Dar ce o să fac atunci când o să vreau să vorbesc cu tine?” „Aceşti îngeri îţi vor împreuna mânuţele şi te vor învăţa să te rogi”, i-a răspuns Dumnezeu. „Am auzit că pe pământ sunt oameni răi, cine o să mă apere?” „Îngerii aceştia te vor apăra chiar cu preţul vieţii lor”. „Dar voi fi mereu trist, pentru că nu te voi mai vedea, Doamne”, a continuat copilul. „Îngerii aceştia îţi vor vorbi despre mine şi îţi vor arăta cum să ajungi să mă simţi lângă tine”. Copilul curios l-a rugat pe Dumnezeu: „Te rog, Doamne, spune-mi numele acestor îngeri”. Atunci, Dumnezeu i-a răspuns: „Aceşti îngeri se numesc mama şi tata”.

Să fii părinte este un privilegiu, dar şi o responsabilitate pe care Dumnezeu o oferă omului. Iubiţi părinţi, dumneavoastră sunteţi îngerii despre care vorbeşte exemplul dat. Dumneavoastră sunteţi acei îngeri care trebuie să semene şi să facă să încolţească în sufletul copiilor sămânţa credinţei, sunteţi cei care trebuie să-i apăraţi de vicisitudinile vieţii, să-i învăţaţi limbajul rugăciunii, pentru ca într-o zi să se poată întoarce la Dumnezeu.

Trebuie depăşită acea mentalitate a unor părinţi care-i consideră pe copii o proprietate a lor, de care ar voi să dispună întotdeauna şi după plac. Fiii nu sunt o proprietate a părinţilor. Fiii sunt şi-şi aparţin lor înşişi şi lui Dumnezeu. Vine o zi când vor trebui să părăsească acel cuib în care şi-au exersat aripile pentru zbor şi atunci părinţii rămân singuri. Dar aceasta este legea vieţii. Şi Maria a trăit cu durere evenimentul plecării lui Isus din casa părintească din Nazaret pentru a se îndrepta spre destinul său de pătimire, moarte şi înviere.

Părinţii sunt primii cateheţi pentru copiii lor, sunt cei care construiesc Biserica de mâine. Pe genunchii mamei copiii învaţă să se gândească la Dumnezeu, învaţă să facă primul semn al crucii, învaţă să se roage. În acest sens, aş dori să vă întreb, iubiţi credincioşi: Care este locul rugăciunii în familia dumneavoastră? Care este locul rugăciunii făcute împreună cu ceilalţi membri ai familiei? Familia din Nazaret a mers împreună la templu pentru a împlini Legea, pentru a se ruga şi a-i aduce laude şi mulţumiri lui Dumnezeu. Este un model de familie, o imagine care nu ne poate lăsa indiferenţi. Atât părinţii, cât şi copiii trebuie să imite gestul sfintei familii, să meargă împreună la biserică, să se hrănească din rugăciunea şi lauda adusă lui Dumnezeu.

Şi noi, ca şi Abraham, Maria şi Iosif, avem nevoie de curajul credinţei, pentru a înfrunta provocările vieţii, fără a pierde încrederea în acel Dumnezeu care este mereu alături de noi. Şi, de asemenea, tot în lumina credinţei trebuie să ştim să-l binecuvântăm pe Domnul pentru toate harurile şi pentru toată iubirea pe care a dovedit-o pentru familiile noastre.

Astăzi, Biserica ne propune sfânta familie ca model, ca exemplu. Trebuie să-i imităm pe Iosif, Maria şi Isus în afecţiunea şi în dăruirea lor reciprocă. Nu ajunge doar să privim această familie, ci trebuie să pătrundem în interiorul ei şi să culegem toate valorile existente în ea, pentru ca apoi să le aplicăm în viaţa noastră cotidiană. Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Mihai BALAN

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.