Categorii

Duminica Rusaliilor – Ciclul A

Fap 2,1-11; 1Cor 12,3-7.12-13; In 20,19-23

Suntem oameni ai secolului al XXI-lea şi cred că lucrul despre care ne vine cel mai greu să vorbim este tocmai ceea ce simţim. Vorbim cu uşurinţă despre ceea ce se petrece în jurul nostru, despre cei de lângă noi, însă când este vorba să exprimăm ceea ce simţim, preferăm să tăcem. Poate tocmai de aceea solemnitatea de astăzi este o sărbătoare care pe mulţi dintre noi ne pune în dificultate, deoarece a vorbi despre Duhul Sfânt înseamnă a vorbi despre ceea ce poate fi doar simţit. Reuşim să vorbim cu uşurinţă despre Tatăl pornind de la frumuseţile creaţiei; vorbim despre Fiul pornind de la întruparea sa şi mântuirea împlinită prin el; însă atunci când vrem să vorbim despre Duhul Sfânt, parcă nu găsim cuvintele potrivite şi ne cuprinde tăcerea, căci acţiunea lui pare că scapă simţurilor noastre, înclinate mai mult spre ceea ce este material, palpabil. Acest lucru devine şi mai evident, dacă ne gândim că, în urmă cu zece zile, Biserica, prin solemnitatea Înălţării la ceruri a lui Isus Cristos, ne invita la o despărţire – despărţirea de o persoană abia regăsită –, dar o despărţire care lăsa în urma ei o promisiune. Iată de ce, astăzi, Biserica ne adună din nou pentru a ne face părtaşi la împlinirea acestei promisiuni, şi astfel, pentru a ne mângâia prin prezenţa Duhului mângâietor, care, după cum spunea cardinalul Carlo Maria Martini, „împlineşte tot ceea ce este frumos şi bun în lume”.

Totodată, prin solemnitatea de astăzi, încheiem şi timpul pascal, un adevărat timp de har, şi poate că în inimile multora dintre noi se naşte întrebarea: Am trăit cu adevărat sărbătoarea Învierii? A înviat cu adevărat Cristos şi în inima mea?

Dacă vrem să dăm un răspuns sincer la aceste întrebări, nu este nevoie nici să căutăm mormântul gol, nici să aşteptăm să-l întâlnim pe Cristos cel înviat pentru a pune degetele în rănile sale, ci trebuie să intrăm în cenacolul inimii noastre, aşa cum ne invită şi Evanghelia de astăzi, şi, în prezenţa Celui Înviat, să-l primim pe Duhul Sfânt, căci doar prezenţa acestui Duh Sfânt în noi este dovada grăitoare şi trainică a învierii. Doar prin prezenţa Celui Înviat vom fi capabili, asemenea apostolilor, să dobândim pacea pe care el ne-o oferă şi apoi, copleşiţi de această pace care alungă orice zbucium şi frică, îl vom putea primi pe Duhul Sfânt. Privind cu atenţie relatarea Evangheliei, observăm cum Isus cel înviat, când le apare apostolilor, îi găseşte pe aceştia împreună; însă ceea ce îi ţinea împreună era doar suferinţa despărţirii de Cristos şi teama de iudei. Tocmai pentru a învinge această teamă şi această suferinţă a lor, Isus le oferă pacea sa şi apoi le dovedeşte că el, cel care a pătimit şi a murit, acum este viu: „Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!» Zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul” (In 20,19-20).

În prima lectură, luată din Faptele Apostolilor, sfântul Luca ne relatează evenimentul propriu-zis al Rusaliilor. Ceea ce ne surprinde este tocmai faptul că apostolii sunt din nou împreună. Mulţi dintre noi poate ne-am fi aşteptat ca ei să plece şi să încerce fiecare să-şi refacă viaţa, căci cel în care crezuseră şi căruia îşi dăruiseră viaţa acum era mort. Dar nu! Apostolii nu au plecat, ci au rămas împreună, iar ceea ce îi uneşte de această dată nu mai este zbuciumul şi teama, ci încrederea şi speranţa. Într-adevăr, acum îi vedem pe apostoli, care, aşteptând împlinirea ultimei promisiuni a Celui Înviat, stăruiau în rugăciune. Şi Cristos, cel fidel promisiunilor sale, iată că îl trimite pe Duhul Sfânt asupra apostolilor, iar aceştia devin vestitori înflăcăraţi ai lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu către toate popoarele. Acum vedem clar, aşa cum mărturiseşte şi sfântul Paul în cea de-a doua lectură, că doar cel care îl are pe Duhul Sfânt poate spune „Isus este Domnul” (cf. 1Cor 12,3) şi că tocmai prezenţa acestui Duh Sfânt face ca toţi să conlucreze spre binele întregului trup mistic al lui Cristos, căci „fiecare primeşte darul de a-l arăta pe Duhul Sfânt spre binele tuturor” (1Cor 12,7).

Aşadar vedem cum, în unitatea celor trei lecturi ale liturgiei cuvântului de astăzi, este scos în evidenţă tocmai acest adevăr: revărsarea Duhului Sfânt în noi implică unitatea de suferinţă şi de rugăciune între noi, pentru ca, prin această revărsare, toate faptele noastre să capete o unitate de speranţă şi iubire.

Pentru a înţelege mai bine acest lucru, aş vrea să vă invit la o scurtă călătorie imaginară la Viena. Într-unul dintre muzeele de artă ale acestui oraş se află un tablou imens în care este pictată o floare; o singură floare cu sute de petale de diferite culori şi nuanţe. Titlul acestui tablou este „Purtarea crucii”. De ce tocmai acest titlu? Pentru că, atunci când ne apropiem şi îl privim cu atenţie, vedem că pe fiecare petală este pictată în miniatură câte o mică scenă din viaţa de zi cu zi: o mamă îşi strânge la piept copilul mort într-un accident, un tată rămas fără serviciu se întoarce îngândurat spre casă, o tânără veghează la căpătâiul unui bolnav, un preot îngenuncheat în singurătatea camerei sale plânge necredinţa enoriaşilor săi…. şi multe alte scene asemănătoare. Undeva, în mijloc, pierdută printre celelalte imagini, se află o miniatură cu Isus purtându-şi crucea. Într-adevăr, este un tablou paradoxal şi poate mulţi ne întrebăm: cum se poate ca toată această suferinţă şi tot acest zbucium să devină o floare? Secretul îl putem observa uşor: la o privire atentă, ceea ce se poate citi pe toate chipurile celor din tablou este seninătatea, speranţa, iubirea.

Suferinţa este o realitate profundă a vieţii noastre, căci în viaţa fiecăruia dintre noi există o cruce pe care trebuie să o purtăm. Totuşi, în purtarea acestei cruci, noi nu suntem niciodată singuri, căci în Duhul Sfânt, prin rugăciune, noi suntem în unitate cu toţi acei oameni care îşi poartă crucea cu demnitate şi, mai presus de toate, suntem în unire cu Cristos, cel care ne-a dat exemplul suprem al sacrificiului de sine pentru noi. Aşadar suferinţa trăită mereu sub călăuzirea Duhului Sfânt în statornicie şi credinţă ne va conduce la seninătate şi iubire, făcând din vieţile noastre, ale tuturor, o floare a harului. Iar dacă vreodată această suferinţă ni se va părea atât de copleşitoare, încât riscă să ofilească floarea harului din noi, atunci să ne apropiem cu încredere de acel izvor al harului pe care Cristos ni l-a lăsat în sfânta Euharistie şi, odată răcoriţi şi hrăniţi la acest izvor de har, să reaprindem flacăra Duhului Sfânt în noi.

În încheiere, cred că ar fi benefic pentru noi toţi să ascultăm şi să încercăm să punem în practică sfatul pe care ni-l dă părintele José Maria Escrivá de Balaguer în cartea sa, Cristos este cel care trece: „Viaţa creştină cere un dialog constant cu Dumnezeu, unul şi întreit, şi la această intimitate ne conduce Duhul Sfânt… Să ne obişnuim să vorbim cu Duhul Sfânt cel care ne sfinţeşte; să avem încredere în el, să-i cerem ajutorul şi să-l simţim aproape”.

Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu!

Felix-Marius ROCA

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.