Categorii

Duminica Rusaliilor – Anul B

Fap 2,1-11; Gal 5,16-25; In 15,26-27; 16,12-15

În comparaţie cu misiunea de a-l vesti pe Isus Cristos, care, prin întruparea sa, a devenit în lume „ecranul” lui Dumnezeu, nu este simplu să predici despre Duhul Sfânt. Cristos este „Dumnezeul pe care poţi să-l atingi, să-l vezi, să-l auzi”. Gândindu-ne la Duhul Sfânt, nu avem nimic mijlocit vizibil. Existenţa lui poate fi aflată numai indirect, prin ceea ce el realizează în oameni şi în lume; de exemplu, aşa cum ne descrie cartea Faptele Apostolilor. Pentru a reda cele petrecute de Rusalii, este nevoie de simboluri ca: foc, vânt şi minunea limbilor.

Dacă întrebăm un creştin ce sărbătorim sau pe cine sărbătorim la Rusalii, în mod obişnuit ar răspunde astfel: sărbătorim a treia persoană dumnezeiască, pe Duhul Sfânt, împlinirea promisiunii lui Isus de a-l trimite pe Duhul după înălţarea sa la Tatăl, înflăcărarea apostolilor… Toate acestea sunt adevărate, dar nu exprimă întregul adevăr. Sărbătoarea Rusaliilor nu este numai o sărbătoare memorială, o sărbătoare de aducere-aminte, deoarece de Duhul Sfânt nu au avut nevoie numai apostolii, ci şi noi avem nevoie de el. Isus Cristos l-a trimis pe Duhul Sfânt nu numai Bisericii de ieri, ci l-a desemnat ca să conducă Biserica pe tot parcursul existenţei sale pe acest pământ. Pentru aceasta, în ziua de astăzi, se pun câteva întrebări, şi anume: pentru ce avem nevoie de Duhul Sfânt şi care este condiţia venirii sale astăzi? Răspunsul la aceste întrebări este simplu: în rugăciunile noastre să-l invocăm pe Duhul Sfânt. Acest lucru l-a cunoscut foarte bine Papa Ioan al XXIII-lea, care, în timpul scurtului său pontificat, s-a rugat şi a muncit atât de mult pentru a aduce în Biserică noi Rusalii. În pofida tuturor adversităţilor vizibile, dorinţa şi rugăciunea Sfântului Părinte nu au rămas fără rezultat, ducând astfel la Conciliul al II-lea din Vatican. Într-una dintre declaraţiile sale, fericita Maica Tereza de Calcutta remarca: „ În conciliu trebuie să se întâmple un lucru deosebit de mare, o dată ce Duhul rău se străduieşte atât de mult ca să-i deruteze sensul şi să răstoarne totul”.

Dacă Buna Vestire şi naşterea lui Cristos au însemnat începutul mântuirii noastre şi ni l-au dat pe Cristos Mântuitorul, ziua de Rusalii este ziua de naştere a sfintei Biserici, deoarece acum s-a coborât asupra grupului mic de ucenici puterea promisă lor de Cristos. De aceea nu putem vorbi despre Duhul Sfânt decât arătându-i acţiunea minunată din istoria Bisericii. Nici despre Biserică nu putem vorbi fără a observa că toate calităţile ei provin dintr-un izvor nesecat: Duhul Sfânt.

Toţi au înţeles predica apostolului Petru la Rusalii. Lectura de astăzi din Faptele Apostolilor ne precizează clar acest lucru. Rusaliile amintesc de un viitor de unitate şi de pluralitate, de convieţuire şi de toleranţă între cei diferiţi. Erau mulţi şi totuşi fiecare auzea vestirea evangheliei în limba proprie. Acest fapt este opusul a ceea ce s-a întâmplat la Babel. La Ierusalim, în acea zi, nimeni nu a prevalat; multele popoare prezente, în pofida diferitelor culturi şi tradiţii, au ascultat aceeaşi evanghelie, fiecare în limba proprie. Ierusalimul comuniunii începea să şteargă Babelul confuziei. Nu întâmplător evenimentul Rusaliilor stă la originea Bisericii, ba chiar dă început Bisericii şi îi specifică vocaţia: fiecare comunitate creştină trebuie să fie în toate zilele o zi de Rusalii.

Oare tragedia lumii de astăzi nu stă în faptul că trăim într-o confuzie asemenea celei de la Babel, a limbilor, şi oamenii nu se pot înţelege între ei? Fiecare îşi rosteşte monologul şi nu ia în seamă ce spune celălalt. Oameni şi familii, vecini şi state luptă unii contra celorlalţi pe fronturile războaielor reci şi de altă natură. Pentru ce oare astăzi această confuzie? Pentru ce oamenii nu pot fi de acord unii cu alţii? Pentru ce ei vorbesc limba minciunii, a urii şi a violenţei? Fiecare îşi spune punctul de vedere şi vrea cu orice preţ să şi-l impună.

Odată, un înţelept consemna:

Adevărul este ca un balon de sticlă care, căzând pe pământ, se sparge în mii de bucăţi. Fiecare se apleacă şi ridică un ciob, îl ţine în mână şi strigă cu putere: „Al meu este adevărul!” După aceea aruncă cioburile unii în alţii, rănindu-şi semenii cu frânturi de adevăr.

Predica apostolului Petru au înţeles-o toţi, deoarece nu spunea în faţa ascultătorilor săi doar frânturi de adevăr, ci tot adevărul. Şi ceea ce este mai important, el vorbea, nu limba urii şi a violenţei, ci limba dragostei inspirate de Duhul Sfânt. El folosea adevărul ca pâine, nu ca piatră.

O altă întrebare pe care ar trebui să ne-o adresăm este următoarea: care este condiţia venirii, în ziua de astăzi, a Duhului Sfânt şi, totodată, a reînnoirii creştinului? Răspunsul este iarăşi simplu: Duhul Sfânt trebuie chemat, aşteptat şi trebuie să i se pregătească un loc.

Noi ştim că între apostolii care aşteptau venirea Duhului promis de Isus Cristos era şi Sfânta Fecioară Maria. Ea a fost primul templu viu al Duhului Sfânt, în ea s-a întrupat Cuvântul. Se cuvenea deci ca ea să fie prezentă în acel mare moment când a luat naştere Biserica. Ea se ruga împreună cu apostolii, pentru că adevăratul lăcaş al Duhului Sfânt este rugăciunea.

Dacă din viaţa noastră lipseşte Duhul Sfânt, cauza trebuie căutată în lipsa rugăciunii. În confuzia glasurilor din vremea noastră, asemenea celei de la Babel, nu este uşor a găsi timp şi loc pentru rugăciune. În mijlocul agitaţiei din zilele noastre este greu să auzi şoapta Duhului Sfânt, deşi el şi astăzi caută loc pentru a coborî şi, dacă găseşte acel loc, îşi dovedeşte prezenţa în mod miraculos. Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes al Conciliului al II-lea din Vatican, la numărul 4, ne învaţă acelaşi lucru. După ce afirmă că Duhul Sfânt a lucrat în lume şi înainte de preamărirea lui Cristos, spune:

Totuşi, în ziua de Rusalii el s-a coborât peste apostoli, ca să rămână cu ei în veci, Biserica s-a făcut cunoscută în faţa mulţimii, a început răspândirea evangheliei la păgâni prin predică şi, în cele din urmă, a fost prefigurată unirea popoarelor în catolicitatea credinţei, prin Biserica legământului nou, care vorbeşte toate limbile, înţelege şi îmbrăţişează în dragoste toate graiurile şi, astfel, biruie împrăştierea de la Babel.

În ziua de 8 mai 1975, o călugăriţă dintr-o mănăstire din Israel se afla la Roma şi lua parte la o conferinţă carismatică în care, prin rugăciune, era invocat Duhul Sfânt. În timpul rugăciunii, spre surprinderea ei, aude o femeie din preajmă care cânta psalmi în limba ebraică. La sfârşitul adunării se apropie de ea şi o întreabă: „În ce zonă a Israelului locuiţi?” Respectiva doamnă, mirată de întrebare, îi răspunde: „Eu sunt din Italia şi nu am fost niciodată în Israel. Nu ştiu evreieşte şi nici nu sunt conştientă că aş fi cântat psalmi în limba aceasta…” Evident că nu are parte oricine de astfel de daruri ieşite din comun. În schimb, ca să vorbească pe limba adevărului şi a dragostei, fiecare primeşte acest dar.

Sfântul Augustin ne pune şi el o întrebare:

Eşti curios dacă în tine este Duhul Sfânt? Acest lucru îl poţi afla uşor. Priveşte-ţi în inimă! Dacă acolo găseşti dragoste sinceră, atunci Duhul Sfânt te conduce şi puterea sa locuieşte în tine.

Noi, creştinii, mărturisim că Dumnezeu cel întreit în persoană şi unic în fiinţă ţine legătura cu poporul său prin Duhul Sfânt. Cu primirea Botezului şi a Mirului, el coboară în inimile şi în viaţa noastră pentru a prelua cârma vieţii noastre. Numai primindu-l din toată inima şi împlinindu-i poruncile, care sunt asemenea căii ferate care ne conduce spre fericire, devenim temple vii ale Duhului Sfânt.

Să-l rugăm, aşadar, pe Dumnezeu să-l trimită pe Duhul său Sfânt în viaţa şi în inimile noastre, iar noi să ne pregătim, făcându-i loc aşa cum se cuvine, devenind astfel adevărate temple în care să poată locui.

Paul FECHETĂ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.