Categorii

Duminica Preasfintei Treimi – Ciclul A

Ex 34,4-6.8-9; 2Cor 13,11-13; In 3,16-18

Biserica ne invită astăzi să celebrăm cel mai mare mister al credinţei noastre, mister central, ce trebuie să stea mereu în faţa privirilor noastre de credinţă şi de contemplaţie, mister de meditat şi imitat, pentru că este şi scopul ultim al vieţii noastre: misterul Sfintei Treimi.

Sfântul Grigore din Nazians scria în una dintre operele sale, cu privire la Sfânta Treime: „Îndată ce cuget la Cel Unul, mă şi învăluie strălucirea Celor Trei; îndată ce îi deosebesc, sunt trimis înapoi la Cel Unul”.

Misterul Sfintei Treimi este mister de credinţă în Dumnezeul cel viu, unic în fiinţă şi întreit în persoane: Dumnezeu Tatăl (Creatorul), Dumnezeu Fiul (Răscumpărătorul) şi Dumnezeu Duhul Sfânt (Sfinţitorul). Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din veşnicie din Tatăl în mod pur spiritual, iar în timp s-a născut din Fecioara Maria; Duhul Sfânt purcede sau este suflat de la Tatăl şi de la Fiul. Aceasta este doctrina Bisericii, dar oare taina Sfintei Treimi nu este prea mare, prea greu de înţeles, prea copleşitoare, prea opacă pentru noi, nişte bieţi muritori cu un orizont al minţii şi al inimii atât de îngust? Specialiştii în pictură spun că pentru a reprezenta misterul, taina inefabilă, culoarea indicată nu este nicidecum cea neagră, ci nuanţele de gri, ceea ce înseamnă că misterul poate fi întrezărit. De asemenea, Origene ne încurajează, spunând că viaţa noastră de credinţă pe pământ se aseamănă cu aceea a unui pictor care, înainte de a-şi picta tabloul în culori, face mai întâi o schiţă în creion. Acest exemplu este valabil, mai ales, cu privire la noi şi la misterul Sfintei Treimi, mister atât de mare şi profund, încât noi, pe pământ, abia reuşim să schiţăm înţelegerea şi trăirea lui. Şi totuşi, comuniunea noastră cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt începută la botez este reală şi este menită să crească chiar începând din această viaţă. Dar cel mai mare ajutor pentru a nu ne descuraja în abordarea unui asemenea mister ne vine din partea lui Dumnezeu însuşi, care s-a revelat în Vechiul Testament, apoi în Noul Testament, în persoana Cuvântului întrupat, şi ni-l trimite pe Duhul Sfânt, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, care să ne înveţe tot adevărul.

Prima lectură, luată din Cartea Exodului, ni-l prezintă pe Moise care se urcă dis-de-dimineaţă pe Muntele Sinai cu cele două table de piatră, pentru a primi de la Dumnezeu Legea. Efortului lui Moise de a urca pe munte, spre acel loc liniştit, potrivit pentru întâlnirea cu Dumnezeu, îi corespunde condescendenţa divină, coborârea lui Dumnezeu în nor, pentru ca astfel să fie mai aproape de Moise şi de popor. Dumnezeu însuşi este cel care îşi rosteşte numele şi se revelează astfel pe sine lui Moise. De altfel, omul singur nici nu poate rosti cu înţeles numele lui Iahve, şi chiar sfântul Paul ne învaţă că nimeni nu poate spune că Isus Cristos este Domnul fără Duhul Sfânt, fără harul lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, întreaga meditaţie creştină nu este altceva decât un efort continuu de pătrundere mai adâncă în înţelesul numelui lui Dumnezeu şi al numelor realităţilor minunate create de el.

După ce Dumnezeu i se revelase lui Moise pe Muntele Horeb ca fiind cel care este, adică cel a cărui esenţă este existenţa, actul pur de a fi, iată că, în acest fragment din capitolul 34 al Cărţii Exodului, Dumnezeu se revelează ca fiind iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi dispus să ierte nelegiuirea poporului, de a se închina în faţa viţelului de aur. Plină de învăţăminte este atitudinea lui Moise în faţa lui Dumnezeu care se revelează: el cade la pământ, se închină şi îl adoră pe Dumnezeu. Într-adevăr, fericita datorie a omului este de a-l adora pe Dumnezeu, de a-i da un cult de latrie, cult care se cuvine lui Dumnezeu, şi numai lui Dumnezeu. Nici o creatură nu merită şi nu trebuie să fie adorată, pentru că aceasta este idolatrie, închinare la idoli. Dar în nici un alt loc Dumnezeu nu s-a revelat mai deplin ca fiind iubire şi nu şi-a arătat mai bine iubirea faţă de oameni decât în persoana Fiului său unic, om şi Dumnezeu, mântuitorul întregului neam omenesc. Într-adevăr, pentru a-şi arăta iubirea negrăită faţă de oamenii păcătoşi, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unic, pe Isus Cristos, pentru ca, prin pătimirea, moartea şi învierea sa, să-l elibereze pe om de sub puterea Satanei, a păcatului şi a morţii, şi astfel, să-i poată împărtăşi viaţa divină. Dumnezeu este bun şi milostiv, dar oamenii sunt aceia care, într-un fel, se judecă şi se condamnă singuri în funcţie de alegerile lor personale cu privire la lumină sau întuneric, în funcţie de credinţa sau necredinţa în Isus Cristos.

În prologul Evangheliei după sfântul Ioan putem citi că a doua persoană dumnezeiască, Cuvântul, „s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Un alt mod de a traduce acest verset ar fi acesta: „Cuvântul şi-a stabilit cortul între noi”. Dumnezeu şi-a fixat cortul între noi, pentru ca apoi să-l stabilească în noi. Dumnezeu s-a făcut om pentru a-l îndumnezei pe om. El a rămas în mod sacramental, dar real, în sfânta Euharistie, pentru ca astfel fiecare om din orice veac să se poată întâlni cu Dumnezeu în mod personal în sfânta Împărtăşanie. Când Cristos vine în noi, prezenţa sa nu este pasivă, ci împreună cu întreaga noastră fiinţă îl adoră, îl preamăreşte pe Dumnezeu. Unirea pe care noi o avem cu Sfânta Treime a început la Botez, a fost întărită la Mir şi ajunge la desăvârşire prin participarea noastră la sfânta Liturghie şi, mai ales, la sfânta Împărtăşanie. Doctrina Bisericii ne învaţă că în sfânta Euharistie este prezent Isus Cristos cu trupul şi sângele său, cu sufletul şi dumnezeirea lui. Deseori în Evanghelie Cristos afirmă că el este în Tatăl şi Tatăl este în el şi că Duhul Sfânt este mereu asupra lui. Iată de ce putem afirma cu toată convingerea că Isus Cristos este sacramentul Tatălui, şi chiar sacramentul Sfintei Treimi, iar cei care au fericirea de a participa la ospăţul euharistic, de fapt, se unesc cu întreaga Sfântă Treime.

Sfântul Augustin, în tratatul său Despre Sfânta Treime, tratat la care a lucrat între anii 399-421, îl consideră pe om ca fiind o imagine, o icoană vie a Sfintei Treimi. De altfel, ne este cunoscut chiar din prima carte a Bibliei că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa. Unii sfinţi părinţi, atunci când citesc la începutul Cărţii Genezei: „Şi a zis Dumnezeu: «Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră»” (Gen 1,26), interpretează acest plural („să-l facem”) ca o aluzie la pluralitatea persoanelor în Dumnezeu, ca o aluzie la Sfânta Treime. Dat fiind şi faptul că iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele sunt ca două uşi care se pot deschide (şi, din păcate, se pot şi închide) doar împreună, aş vrea să relatez o întâmplare menită să exemplifice învăţătura despre Sfânta Treime.

Acum zece ani, aveam un coleg de şcoală care se numea Cezar şi care era din oraşul Suceava. El se considera ateu. Cu toate acestea, şi-l imagina pe Dumnezeu ca pe o sferă întoarsă pe dos. Deseori am reflectat la ceea ce a spus el şi m-am gândit că nu poţi întoarce o sferă, o minge, de exemplu, pe dos, fără a-i face în prealabil o gaură, o tăietură. Acest exemplu vorbeşte despre starea de suflet, de singurătatea, de sufocarea spirituală în care trăia colegul meu, asemenea unei vietăţi într-o sferă închisă, din cauză că nu-l descoperise încă cu adevărat pe Dumnezeu. Acest exemplu vorbeşte despre nevoia profundă de relaţie a omului cu Dumnezeu şi acea gaură şi acea întoarcere pe dos a sferei nu sunt decât expresii ale nevoii de a crede în Dumnezeu şi ale nevoii de a ne transcende, într-un fel, pe noi înşine, de a ne deschide sufletul spre infinit, de a ieşi din carapacea şi din egoismul propriu. În felul acesta, ne-am asemăna cu Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este comuniunea a trei persoane divine, iar în Dumnezeu relaţia este ceva constitutiv, substanţial şi etern, şi nicidecum un accident aristotelic. Relaţia este însuşi modul lui Dumnezeu de a fi.

Să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu, iar după cum îi îndeamnă sfântul Paul pe credincioşii din Corint, să fim uniţi în acelaşi cuget, să trăim în pace, şi astfel, Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu noi. Să căutăm să medităm mai des asupra misterului primordial al credinţei noastre, pentru că Preasfânta Treime este alfa şi omega vieţii omului; de la ea venim şi spre ea ne îndreptăm. Să-l imităm pe Moise, care, pentru a se întâlni cu Dumnezeu, s-a trezit dis-de-dimineaţă şi nu s-a dat înapoi de la efortul de a urca pe munte. Să ne lăsăm pătrunşi de speranţa că Dumnezeu însuşi vine în întâmpinarea acelora care îl caută şi li se arată.

Iosif BALINT

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.