Categorii

Duminica Învierii Domnului – Anul C

Duminica-InvieriiFap 10,34a. 37-43; Col 3,1-4; 1 Cor 5,6-8; In 20,1-9

            Vestea învierii răsună astăzi în toată Biserica: Cristos a înviat! El trăieşte! Cuvântul lui Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, care l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa cheamă la viaţa fără moarte toţi oamenii.

            Celebrăm cu bucurie şi cu inima deschisă victoria lui Isus asupra morţii. Cristos este viu şi trăieşte în noi. El vrea să intre în inima noastră pentru a ne deschide la viaţa viitorului. Să-i facem loc. Să devenim noi înşine martori ai învierii lui Cristos, martori pe care lumea de astăzi îi aşteaptă atât de mult. Experienţa războaielor, a bolilor, a dus omul contemporan să considere moartea ca unică divinitate. Mai înverşunaţi parcă decât saduceii, oamenii de azi repetă: „Nu există înviere din morţi”, ei nu acceptă nici măcar învierea lui Cristos. Dar pentru noi creştinii vestea învierii lui Cristos ne dă lumină şi speranţă. Prin evenimentul pascal, Isus a învins pentru noi forţele răului şi ne-a deschis noi perspective de viaţă. Omul nu mai este prizonierul vinei sale şi, nemaifiind blocat de misterul morţii, poate şi trebuie să se anagajeze într-o viaţă nouă, o viaţă care are la bază acest moment culminant al lui Cristos. „În numele învierii lui Cristos, spune papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Dominum et vivificantem: „Biserica anunţă o viaţă care este mai tare decât moartea”. Această viaţă este viaţa veşnică.

            În lecturile pe care ni le propune Biserica astăzi se vede că învierea lui Cristos nu lasă pe nimeni indiferent. Caracteristica principală a tuturor personajelor este mişcarea. Toţi sunt în alertă, toţi simt că ceva nu este ca mai înainte. În centrul predicii lui Petru stă proclamarea sintetică a misterului pascal al lui Cristos. Iată că acum nu mai este acel Petru fricos din timpul patimii. Ne putem întreba: ce-l face să mărturisească cu atâta convingere şi claritate misterul învierii? Simplul pescar a văzut şi a înţeles aceste „mirabilia Dei”, aceste minunăţii ale lui Dumnezeu mai bine decât toţi farizeii şi cărturarii care nu au reuşit să-l descopere pe Dumnezeu acolo unde el era mai prezent, în Fiul său.

            Petru îl prezintă pe Cristos ca pe unul cunoscut de toţi, ca pe unul care în toată viaţa sa a făcut numai bine. Condamnat de conaţionali şi abandonat de cei apropiaţi, Cristos moare. Tot ce a făcut şi a gândit el pare sortit eşecului. Dar planurile lui Dumnezeu nu sunt cele ale omului. Cristos este părăsit de toţi dar nu şi de Tatăl. „Ei l-au omorât atărnându-l pe lemnul crucii. Dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi.” (Fap 10,40). Planul lui Dumnezeu era acela de a mântui omenirea, de a o readuce la comuniunea de viaţă cu El şi aceasta prin trimiterea Fiului Său, care prin patima, moartea şi învierea lui realizează într-un mod perfect voinţa Tatălui. De aceea Invierea devine adevăr de credinţă şi de altfel numai această credinţă aduce Salvarea. Principala sarcină dată de Cristos apostolilor este întocmai proclamarea credinţei în învierea sa. Binele nu moare, nu poate muri. Cristos este piatra unghiulară, este fundamentul fără de care orice iniţiativă omenească este sortită eşecului.

            Învierea este o realitate şi are origini clare în istorie, ea are la bază pe Cristos Fiul lui Dumnezeu, cuvintele şi faptele sale. Apostolul anunţă că Isus a murit pentru noi conform Scripturii dar a înviat. Învierea nu e numai un motiv de credibilitate dar este chiar obiectul credinţei. Dacă Cristos nu ar fi înviat credinţa noastră ar fi fără fundament, ne-am baza pe vise şi ne-am prăbuşi într-o prăpastie. Efectiv, fără învierea lui Cristos nu există decât păcatul. Moartea ar continua să fie pentru noi pieirea definitivă, despărţirea totală de Dumnezeu şi nimicirea ireversibilă a planurilor lui în favoarea oamenilor.

            Să nu trecem aşadar pe lângă realitate. Maria Magdalena, mânată de iubirea către învăţător, merge dis-de-dimineaţă să-l vadă, dar găseşte mormântul deschis şi gol. Ne putem imagina uimirea de care a fost cuprinsă şi graba cu care ea îi anunţă pe apostoli. Mormântul deschis simbolizează viaţa lui Cristos care deschide închisoarea morţii. Odată cu venirea lui Isus în lume, la naşterea sa, apoi la începutul misiunii sale, cerul s-a deschis spre pământ (Mt 3,16, Lc 3,21). La încheirea misiunii sale, la înviere, pământul se deschide spre cer. Întregul univers este deschis definitiv spre o viaţă superioară.

            Un gânditor creştin din primele secole povesteşte visul pe care l-a avut într-o noapte. A văzut o mulţime de păsări zburând deasupra solului sub o plasă. Ele zburau ciocnindu-se de plasă şi recăzând la pământ. Un spectacol copleşitor de trist. Dar iată că o pasăre se lansează, se încăpăţinează să lupte şi în sfârşit, plină de sânge, rupe plasa şi zboară spre albastrul cerului. Acest moment este crucial pentru toată lumea păsărilor. Într-o aglomeraţie de aripi ele se grăbesc să treacă, prin ruptura făcută, către spaţiul fără limite de dincolo.

            Cristos, asemenea acestei păsări, a deschis ţinutul imposibilului, el a dat o altă „viaţă”, iluminată de reconcilierea cu Dumnezeu şi de pacea între oameni. Prin Înviere a creat o spărtură, un loc de acces, a rupt plasa ce separa viaţa de moarte, libertatea de sclăvie, lumina de întuneric. De acum toţi putem trece pe calea deschisă de Cristos spre o viaţă cu totul nouă. Omul nu poate rămâne pasiv când vede în faţa sa infinitul făcut accesibil prin evenimentul lui Cristos. Odată cu venirea sa istoria capătă o altă turnură, un alt elan. În satele din Galileea, pe străzile din Ierusalim, s-a simţit vibraţia acestei noi existenţe. O bucurie necunoscută, se anunţă peste tot. Săracii, cei mizerabili, sunt invitaţi la bunăstare. Celor persecutaţi, celor excluşi din societate, El le oferă un loc în lumea cea nouă. Infinitul este prezent în El, dar capacitatea de a-l descoperi este diferită în funcţie de personalitatea fiecăruia, cum de altfel se întâmplă şi în evanghelia propusă pentru această zi.Diferitele personaje din scenă corespund unui progresiv itinerar al credinţei care interpelează pe toţi la recunoaşterea celui înviat.

            Petru şi Ioan ajung la mormânt, Ioan mai repede, poate pentru că era mai tânăr, sau poate pentru că era mânat de o iubire mai mare. Ajunge şi Petru care însă intră, poate pentru că era mai impulsiv, sau poate pentru că este capul celor doisprezece.

            Dar Ioan este cel care vede şi crede. Petru doar observă. Acest „a vedea” depăşeşte simpla constatare, este vorba aici de o penetrare a misterului prin credinţă. Această credinţă îl face capabil de a vedea în semnele morţii şi învierii pe cel trimis pentru mântuirea noastră. Credinţa lui Ioan în faţa mormântului gol nu este mai prejos de credinţa pe care o vor avea discipolii la vederea celui Înviat. Petru, Maria Magdalena şi toţi ceilalţi care merg mai lent pe drumul credinţei ajung şi ei să recunoască în Isus pe Mesia cel aşteptat de veacuri pentru a elibera poporul său. Însă credinţa lui Ioan depăşeşte înţelegerea care sfârşeşte la cunoaşterea empirică. De fapt Învierea Domnului în ziua de Paşti este un eveniment care transcende experienţa umană, iar valoarea ei salvifică constă în viaţa de comuniune cu cel glorificat. De aceea viaţa creştinului trebuie să fie orientată spre cele de sus: „Dacă aţi înviat odată cu Cristos căutaţi cele de sus” (Col 3,1).

            Pentru a participa la rodul Paştelui lui Cristos, credincioşii trebuie să iasă din sfera păcatului şi să-şi trăiască propria vocaţie . Viaţa creştină se identifică cu viaţa lui Cristos glorificat la dreapta Tatălui, iar credincioşii trăiesc încă de pe pământ această viaţă divină.

            La evrei în toată perioada Paştelui se mânca pâinea azimă, o pâine din aluat nefermentat în amintirea fugii precipitate din Egipt (Ex 12,15). Interpretând acest pasaj în cheie liturgică, sfântul Paul invită creştinii din Corint la o întoarcere de la tot ceea ce e vechi în viaţa lor, în gândirea lor, în sentimentele lor. „Curăţiţi-vă de plămădeala cea veche ca să fiţi un aluat nou” (1 Cor 5,7). Plămădeala cea veche ca simbol al răului, semn al decadenţei, al coruperii, este cea care trebuie curăţită pentru a deveni aluatul cel nou, pâine azimă, simbol al purităţii, al sincerităţii inimii.

            Martorii învierii nu sunt fiii cărnii ci fiii Duhului. Nu sunt fiii morţii, ci ai vieţii, nu sunt sclavi, ci oameni liberi, ei nu sunt fiii tristeţii, ci ai bucuriei şi ai optimismului.

            În concluzie, învierea este un drum, o întoarcere în Cristos. Când am înţeles adevăratul sens al Paştelui, atunci vom avea o speranţă permanentă, deoarece prin Înviere Cristos salvează istoria „dacă Cristos nu a înviat, atunci zadarnică este credinţa noastră” (1 Cor 15,14).

            Paştele trebuie să ne ajute să-l descoperim şi să-l cunoaştem pe Dumnezeu în mod autentic. Să trăim acest Paşte cu bucurie pentru tot ceea ce este nou, pentru copiii care se nasc, pentru dragostea care împleteşte tot ceea ce înseamnă viaţă. Creştinul nu este numai un simplu martor al învierii, el trebuie să fie purtătorul ei, numai astfel suferinţele, oboselile, neînţelegerile, privite prin prisma învierii devin moment privilegiat al misterului pascal.

            Să-l descoperim puţin câte puţin pe Cristos care este forţa noastră secretă şi să înţelegem că suntem purtătorii celei mai mari noutăţi. Cristos este viu, acest lucru trebuie să ne facă fericiţi, pentru că viaţa noastră are de acum un sens. De aceea să ne rugăm ca această celebrare a Paştelui să fie un izvor de viaţă şi de fericire în Isus Cristos Domnul Nostru.

                                                                                                                         Victor Osoloş

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.