Categorii

Duminica Învierii Domnului – Anul B

Fap 10,34.37-43; Col 3,1-4; In 20,1-9

Înainte să apară în cinematografele din lume, fil- mul realizat de americanul Mel Gibson „Patimile lui Cristos” i-a fost prezentat Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea. După ce a vizionat imaginile care pre- zentau patima şi moartea lui Isus Cristos încheiate cu un cadru în care era arătat Domnul înviat, Sfântul Părinte a fost întrebat de ziarişti: „Sanctitate, cum vi s-a părut filmul? Cum a fost?” Sfântul Părinte a răs- puns: „Este exact cum s-a întâmplat în realitate”. „De unde ştiţi?”, l-au întrebat ziariştii. „Citiţi Evanghelia, le-a răspuns papa, exact aşa s-a întâmplat!”

Şi noi am ascultat cuvintele Evangheliei astăzi, iubiţi fraţi, în sărbătoarea Învierii Domnului – o sărbătoare a credinţei, a bucuriei şi a speranţei. Sfântul evanghelist Ioan nu ne prezintă momentul învierii Domnului. Însă ne descrie atitudinea plină de credinţă a celor doi ucenici în faţa unui fapt uluitor: mormântul în care a fost pus Isus după ce a pătimit şi a murit este acum gol. Maria Magdalena nu înţelege cum de este posibil acest lucru şi, pătrunsă de tristeţe şi lipsită chiar şi de speranţa că-l va putea jeli pe Cel Răstignit, aleargă la Petru şi la ceilalţi ucenici. Le adân- ceşte şi mai mult mâhnirea şi le spune: „L-au luat pe Dom- nul din mormânt şi nu ştiu unde l-au pus” (In 20,2).

Datorită arheologiei, ştiinţa care se ocupă cu explicarea urmelor pe care le-au lăsat cei care au trăit cu mulţi ani înaintea noastră, ştim astăzi cum erau mormintele în timpul lui Isus. Majoritatea evreilor, fiind săraci, după ce mureau, erau înfăşuraţi într-o pânză şi puşi într-o groapă săpată în pământ. Însă familiile mai înstărite – cum era şi aceea a lui Iosif din Arimateea – îşi săpau morminte în stâncă. Într-un astfel de mor- mânt a fost pus şi Lazăr, fratele Martei şi al Mariei. Mormântul avea o deschizătură de aproximativ jumă- tate de metru, prin care se intra într-o încăpere destul de spaţioasă unde se putea sta şi în picioare. În această încăpere era o piatră mare având forma unei mese pe care era aşezat trupul celui mort înfăşurat în pânză, cu un fel de ştergar înfăşurat pe cap şi legat la mâini şi la picioare. Aşa ni-l prezintă şi sfântul evanghelist Ioan pe Lazăr ieşind din mormânt, atunci când l-a înviat Isus. La intrarea în mormânt era aşezată o piatră grea pe care n-o putea da la o parte un singur om, în caz că voia să jefuiască mormântul, sau vreun animal care ar fi vrut să mănânce trupul neînsufleţit.

Înţelegem acum mai bine de ce Maria Magdalena nu pricepea ce s-a întâmplat (de ce nu mai era piatra la intrare, de ce mormântul era gol) şi de ce era deznădăjduită.

Petru şi celălalt ucenic – ştim că este vorba de Ioan – au alergat la mormânt. Petru a fost cel care a intrat primul. A văzut fâşiile de pânză şi ştergarul care acoperise capul lui Isus. Erau aşezate deoparte cu grijă. Când Isus l-a înviat pe Lazăr, chemându-l afară din mormânt, Lazăr a ieşit înfăşurat în pânza cu care a fost înmormântat. Dar aici pânzele erau aşezate deoparte cu grijă. Aici avem de-a face cu o altfel de înviere: învierea lui Isus – opera Sfintei Treimi.

Catehismul Bisericii Catolice, vorbind despre înviere, arată cum aceasta este opera întregii Sfinte Treimi: Tatăl l-a înviat pe Isus Cristos, Fiul său, deoarece nu l-a lăsat pe sfântul său să vadă putrezirea; Fiul este autorul propriei învieri, pentru că el însuşi a afirmat că „Fiul Omului are putere să-şi dea viaţa şi putere are să şi-o ia înapoi”; Duhul Sfânt l-a înviat pe Isus – care în întreaga viaţă era plin de Duhul Sfânt – dând viaţă firii omeneşti a lui Isus, chemând-o la gloria de Domn (cf. CBC 648-649).

Şi ne spune evanghelistul că ucenicii „au văzut şi au crezut” (In 20,8). Au văzut, adică au înţeles de ce le spunea Isus că trebuie să pătimească, să moară, dar a treia zi va învia. Au crezut, adică a învins în ei credinţa şi, de aceea, s-au umplut de bucurie şi sperau că-l vor vedea pe Cel Înviat.

Învierea Domnului este, aşadar, sărbătoarea credinţei, a bucuriei şi a speranţei.

Am ascultat în prima lectură cum Petru, plin de bucurie, a luat cuvântul şi a vorbit mulţimii adunate la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Rusaliilor. Le aminteşte cel mai ruşinos lucru pe care au putut să-l facă iudeii: „l-au omorât, atârnându-l pe lemnul crucii” (Fap 10,39), pe Isus din Nazaret, pe cel pe care l-a consacrat Dum- nezeu Tatăl prin Duhul Sfânt, pe cel care pe unde a trecut a făcut numai bine. Ştim din istoria poporului ales că şi unii profeţi au fost ucişi în mod ruşinos de către cei din poporul lor, deşi profeţii, preoţii şi regii erau unşii Domnului şi consacraţi cu autoritate de la Dumnezeu. Totuşi, şi-au ridicat mâna împotriva lor şi i-au ucis. Nici unul dintre aceştia nu a înviat, dar Isus a înviat şi acum este viu!

Conform tradiţiei iudaice, era nevoie de cel puţin doi bărbaţi ca martori pentru a putea avea loc un pro- ces. Iată că Petru şi Ioan sunt cei doi martori, sunt primii martori care au ajuns la mormânt şi au crezut, sunt primii martori ai credinţei. Oare nu avem şi noi doi martori care peste veacuri îşi păstrează credibilitatea? Căci ce este Sfânta Scriptură, dacă nu toată iubi- rea lui Dumnezeu exprimată în cuvintele scrise? Şi ce este Sfânta Tradiţie, care urcă până la apostoli, dacă nu toată grija lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh concretizată prin faptele înaintaşilor noştri?

Ar putea spune unii: „Bine, dar Petru şi ceilalţi uce- nici l-au primit pe Duhul Sfânt la Rusalii, de aceea au dat mărturie fără teamă!” Dar oare nu pe acelaşi Duh Sfânt l-am primit şi noi când am fost botezaţi „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”, sau la Mir, când am fost întăriţi în credinţa noastră pentru a măr- turisi moartea şi învierea Domnului?

Ne uităm astăzi în jur şi ne întrebăm: cum mărturi- sim noi moartea şi învierea Domnului? Cum ne expri- măm credinţa, bucuria şi speranţa? Este de ajuns să participăm la Liturghie – care ce bine ar fi dacă ar fi şi mai scurtă, ar zice unii – pentru a spune că avem cre- dinţă? Este suficient să mâncăm şi să bem mai mult sau mai bine decât de obicei – dar fără să ne mai gân- dim şi la alţii – pentru a arăta că ne bucurăm? Şi ce să mai spunem de speranţa în viaţa veşnică atunci când auzim cât e ziua de lungă – uneori şi noaptea – numai muzica maneliştilor care ne explică ei cum trebuie să tratăm duşmanii, cum să ne purtăm cu femeile şi ce să facem cu banii. De parcă iertarea duşmanilor învăţată de Isus nu mai are nici o valoare, demnitatea umană de care se bucură femeile nu ar mai trebui să aibă recunoaştere în viaţa noastră, iar pomana pe care trebuie s-o oferim celor nevoiaşi nu ar mai fi necesară.

În Sfânta Scriptură – sub forma cuvintelor – şi în Euharistie – sub forma pâinii şi a vinului – este pre- zent Isus Cristos în mod real, adevărat. Or, dacă lăsăm pe oricine să contrazică cu răutate şi cu falsă autoritate cuvintele şi învăţăturile Evangheliei, nu este oare la fel ca şi cum am lăsa animalele să necinstească Euharistia? Învierea Domnului este sărbătoarea credinţei, a bucuriei şi a speranţei.

L-am ascultat în cea de-a doua lectură pe sfântul Paul, care face o comparaţie între năzuinţa la cele de pe pământ şi năzuinţa la cele de sus. Altfel spus, din aceasta se vede dacă avem speranţă: din faptele pe care le facem acum pe pământ pentru a intra la sfârşi- tul vieţii în Împărăţia lui Dumnezeu.

Cunoaştem din experienţă câte îndură părinţii şi fraţii noştri care muncesc pentru a-şi întreţine familiile: frigul cel mai cumplit sau căldura cea mai dogoritoare, distanţele foarte mari faţă de familie, teama de a nu-şi pierde serviciul, dispreţul sau batjocura unor şefi nedrepţi şi multe altele. Dar ei ştiu că la sfârşitul lunii îşi vor primi salariul, răsplata pentru munca lor. De aceea îndură toate acestea. Iată un foarte actual şi foarte grăitor model de speranţă.

Se povesteşte că împăratul păgân Iulian, conducător al Imperiului Roman în secolul al IV-lea, a început o aprigă prigoană împotriva creştinilor încercând să restaureze cultul zeilor romani. Unul dintre creştini, torturat fiind, a fost întrebat de un soldat: „Ia spune, unde este Învăţătorul tău când tu suferi? Ce face el acum?” Creştinul, fără a-şi pierde seninătatea, a spus: „Face un sicriu pentru stăpânul tău!” Într-adevăr, în scurt timp, împăratul a plecat cu oştirea la război împo- triva perşilor, în Mesopotamia. Şi, când a dat semnalul de începere a bătăliei, a fost străpuns de o săgeată venită dinspre duşman. Cu ultimele puteri a luat sânge de pe rană şi, aruncându-l spre cer, a zis: „Ai învins, Galileene – căci aşa îl numeau păgânii pe Isus –, ai învins!”

Să aclamăm şi noi astăzi împreună cu psalmistul: „Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun!” (Ps 118,1). Să vestim că „dreapta Domnului şi-a arătat puterea” (Ps 118,16) dând mărturie despre credinţa noastră! Să ne bucurăm, căci „piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri!” (Ps 118,22-23) Şi, plini de speranţă, să proclamăm: „Nu voi muri, ci voi trăi şi voi vesti faptele minunate ale Domnului!” (Ps 118,17)

Cristos a înviat!

Romică SOCIU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.