Categorii

Duminica I din Postul Mare – Anul C

Duminica-I-PostulMare-CDt 26,4-10; Rom 10,8-13; Lc 4,1-13

            Între toate zilele anului liturgic nu este nici una mai importantă decât sărbătoarea Paştelui, deoarece această zi, mai exact evenimentul comemorat – învierea glorioasă a lui Cristos din morţi – dă sens şi semnificaţie celorlalte sărbători. Dar pentru a celebra cum se cuvine această mare sărbătoare a Învierii Domnului, este necesar să ne pregătim 40 de zile, pentru ca, aşa cum se exprima sfântul Leon cel Mare în una din omiliile sale, „să putem participa demni la misterele divine ale mântuirii”. Acest timp, care a început acum câteva zile, trebuie să fie un timp de pocăinţă, un timp de împăcare cu Dumnezeu şi cu aproapele, un timp de fraternitate, pentru a putea întâmpina cu suflet curat şi cu inimă generoasă marea sărbătoare a Paştelui. Postul Mare este aşadar un semn sacramental al rămânerii lui Cristos în contact cu Tatăl, este un timp în care trebuie să ne călăuzim după paşii lui Isus.

            Duminica de astăzi este aşadar una dintre cele mai importante zile ale anului liturgic, deoarece începe şi urcarea noastră spre Ierusalim împreună cu Isus pentru a celebra sărbătoarea Paştelui. În aceste zile ale Postului Mare şi Biserica se află în pustiu împreună cu Isus, duce o viaţă austeră, o autentică viaţă de pocăinţă. Biserica nu mai este aşa împodobită ca înainte, florile nu mai împodobesc altarele, melodiile cântecelor sunt mai sumbre, ornatele preotului au o culoare de doliu, etc. Acest mesaj ne este propus şi de liturgia cuvântului de astăzi.

            Prima lectură face memoria eliberării poporului ales din Egipt, memorial ce este celebrat în cadrul sărbătorii primiţiilor, zi în care se ofereau lui Dumnezeu primele roade ale pământului. „Pământul în care curge lapte şi miere” nu este doar un pământ geografic, ci mai ales pământul teologic în care se trăieşte potrivit Legii. „Laptele şi mierea” simbolizează roadele unei vieţi de comuniune cu Dumnezeu. Din păzirea Legii Domnului izvorăşte bucuria sărbătorii primiţiilor. Evreul evlavios aduce lui Dumnezeu în această sărbătoare ca jertfă primele roade ale unei vieţi trăite în conformitate cu cuvântul său. Această sărbătoare care aminteşte atât de eliberarea din Egipt dar şi de dăruirea Torei, poate fi considerată ziua de naştere a poporului Vechiului Legământ. Credinţa evreului este manifestată odată cu oferirea roadelor pământului. Acest obicei se celebra anual, iar israeliţii observau riguros această poruncă. Evreul recunoştea astfel dependenţa sa de Dumnezeu, de Creatorul său, de Cel care îl hrăneşte şi-l întreţine, dăruindu-i mijloacele necesare pentru a-şi procura hrana. Profesiunea de credinţă care însoţeşte această ofrandă subliniază semnificaţia muncii umane la evrei. Într-adevăr israelitul instalat în Canaan,” ţara în care curge lapte şi miere”, crede că bogăţia de care dispune nu este rodul muncii personale, ci este darul lui Dumnezeu. De aceea el nu uită să-i mulţumească Aceluia care i-a dat pământul în stăpânire.

            Oare noi astăzi mai recunoaştem acest dar al lui Dumnezeu, care este pământul? Omul din zilele noastre a luat în posesie pământul prin ştiinţă, prin tehnică şi industrie. Dar oare cine se mai gândeşte să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru toate acestea?

            Dar pe lângă aceste daruri, Dumnezeu ne-a acordat unul mult mai mare şi sublim – mântuirea. Acest dar nu este unul personal, ci este unul universal şi se poate dobândi numai prin credinţă, după cum am putut constata din a doua lectură a liturgiei de astăzi, luată din Scrisoarea sfântului Paul către Romani. Acest dar universal, în ciuda prevederilor legii, aşa cum am văzut în prima lectură, a fost dispreţuit de poporul evreu. Legea din Cartea Deuteronomului (prima lectură) a luat sfârşit odată cu venirea lui Cristos (a doua lectură). Mântuirea nu mai este un dar oferit unui singur popor ales, ci, prin venirea lui Cristos, este

universală. „Nu mai este deosebirea între iudeu şi grec, pentru că Acelaşi este Domnul tuturor. Oricine va chema numele Domnului se va mântui” (Rom 10,12-13). La această mântuire se poate avea acces numai prin credinţă. Diferenţa substanţială între textul paulin şi cel deuteronomist constă în concentraţia cristologică a credinţei. Normele rituale de manifestare a credinţei din Vechiul Testament sunt înlocuite cu răspunsul liber al omului de a crede sau nu. Astfel, de la credinţa populară se trece la o credinţă individuală. Darul eliberării poporului ales a fost aşadar extins la întreaga lume prin venirea lui Cristos.

            Evanghelia duminicii de astăzi, după sfântul Luca, ca de altfel toate fragmentele evanghelice din timpul Postului Mare, ne prezintă atitudinea lui Isus faţă de puterea Celui Rău. Relatarea lui Luca începe prin a-l prezenta pe Isus întărit de Duhul Sfânt într-un post de 40 de zile, la sfârşitul căruia apare diavolul. Dar între botez şi ispitire, Luca inserează genealogia lui Isus până la Adam, fiul lui Dumnezeu (3,38). De aici vedem intenţia evanghelistului de a sesiza recapitularea întregii omeniri în Isus. Evanghelistul vorbeşte despre un timp de singurătate petrecut de Isus în pustiu, îndată după ce a primit botezul pocăinţei administrat de Ioan. Evanghelia după Marcu ne prezintă mai explicit acest aspect: „Împins de Duhul Sfânt în pustiu, Isus a rămas 40 de zile fără să mănânce, trăieşte între fiarele sălbatice, iar îngerii îi slujesc” (Mc 1,12-13). Pustiul în Biblie este locul specific ispitirii. Acest loc este corelat de mai multe ori cu cifra 40: poporul israelit a petrecut 40 de ani în pustiu înainte de a intra în pământul făgăduit; Moise a stat 40 de zile pe munte înainte de a primi Tablele Legii; Ilie, întărit de Jahwe, a avut nevoie de 40 de zile pentru a ajunge la Muntele lui Dumnezeu, etc.

            Isus, fiind conştient de misiunea sa de predicator al Împărăţiei lui Dumnezeu, îşi începe activitatea publică printr-o perioadă de reculegere şi rugăciune în pustiu, asemenea lui Ioan Botezătorul. Aici a repurtat prima victorie asupra Satanei, victorie ce va marca întreaga sa activitate mesianică, dar mai ales ultimele clipe ale vieţii sale terestre. Timpul petrecut de Isus în pustiu a însemnat pregătirea imediată pentru misiunea publică, pustiul fiind locul în care Isus îşi arată adeziunea totală faţă de planul Tatălui. Pustiul este locul în care Isus a respins din plin atacurile Ispititorului, atacuri ce recapitulau ispitirea lui Adam din Eden şi ale lui Israel din pustiu. Isus este noul Adam, care rămâne credincios, în timp ce primul căzuse în ispită. Isus împlineşte de asemenea în mod desăvârşit chemarea lui Israel ca popor ales. Cristos se revelează ca slujitorul lui Jahwe, ascultător întru toate de voinţa divină. Tocmai prin această ascultare El, Fiul lui Dumnezeu, îl învinge pe diavol. Această victorie anticipă biruinţa asupra morţii, ascultarea supremă a iubirii sale filiale faţă de Tatăl.

            Ispitirea lui Isus arată modul în care Fiul lui Dumnezeu este Mesia, spre deosebire de modul pe care îl propune Satana. De aceea Cristos l-a învins pe diavol pentru noi: „Căci noi nu avem un Mare Preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, căci El a fost ispitit în toate asemenea nouă, afară de păcat” (Evr 4,15). Astfel putem spune că Isus a început evanghelizarea cu duşmanul omenirii, Satana. De altfel, Satana nu-l putea învinge pe Isus deoarece El nu a găsit în Fiul lui Dumnezeu un aliat, aşa cum găseşte în oameni.

            Etapele ispitirii lui Isus sunt clare. Folosind un citat din Cartea Deuteronomului (8, 3): „Nu numai cu pâine trăieşte omul”, Isus îndepărtează ispita de a folosi puterea sa divină pentru a împlini voinţa diavolului. El refuză să se folosească de puterea cuvântului lui Dumnezeu pentru a se hrăni. Acest cuvânt al lui Dumnezeu „este substanţă dătătoare de viaţă, alimentul de bază al sufletelor noastre, care ne hrăneşte şi ne călăuzeşte, este singura substanţă care susţine viaţa sufletului nostru”, ne spune sfântul Ambroziu. Văzând statornicia lui Isus, diavolul, stăpânitorul lumii acesteia, îşi atribuie în chip mincinos titlurile de regalitate, putere şi slavă. Această ispită politică, dacă se poate spune aşa, Isus o învinge citând prima poruncă a Decalogului (Deut 6,13): „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti”. Isus nu adora nici un zeu al acestei lumi: bogăţia, puterea politică, banul, etc., el vrea să trăiască în condiţia sa de Fiu al lui Dumnezeu. Văzându-se învins şi de această dată, diavolul se face el însuşi interpret al Scripturii pentru a justifica propunerea sa ca Isus să aibă o gardă personală care să-l apere. Astfel Satana voia să-l facă pe Isus să se arunce de pe templu şi prin acest gest să-l facă pe Dumnezeu să intervină. Isus îi răspunde şi de această dată folosind cuvinte din Cartea Deuteronomului: „Să nu-l ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Deut 6, 16). Acest răspuns anticipă gestul decisiv de fidelitate faţă de Tatăl său până la moarte.

            Repurtând această victorie putem spune că, aşa cum a remarcat şi teologul Harald Riesenfeld, „în acest eveniment, în această luptă cu Satana, Isus a făcut o experienţă unică, efectivă, care a fost atât de semnificativă încât nu numai că a dezvăluit-o ucenicilor săi, dar a explicat-o atât de profund încât ei vor vedea în ea însăşi sensul propriei sale misiuni şi a venirii Duhului Sfânt în El şi prin El” (Studies on the Gospel Tradition).

            Un fermier din statul Indiana (SUA), care obţinuse cu grâul său premiul întâi la concursurile din regiune, obişnuia să împartă cele mai bune seminţe fermierilor din jur. Într-o zi a fost întrebat de ce face acest lucru. „Este o problemă de apărare personală. Dacă vecinii ar cultiva grâu de calitate inferioară, vântul ar transporta polenul de la unul la altul şi s-ar produce o ruină generală. De aceea este important pentru mine ca şi ei să nu ducă lipsă de sămânţă de calitatea I”.

            Aşadar, în lumina liturgiei cuvântului de astăzi, Biserica ne îndeamnă la convertire, întoarcere ce ne pregăteşte pentru sărbătoarea Paştelui. Acest drum al întoarcerii spre Dumnezeu nu-l vom putea parcurge singuri. Isus Cristos a experimentat starea noastră umană, s-a făcut om, a fost ispitit ca şi noi, dar a biruit. Alături de El victoria noastră asupra răului este asigurată. Trebuie să răspândim în jurul nostru, asemenea fermierului din exemplul de mai sus, cinste, laudă, invocaţii adresate lui Dumnezeu şi să ducem o viaţă sfântă ca să nu contaminăm viaţa noastră şi a altora.

            Am început timpul Postului Mare. Postul nostru nu trebuie să fie un post făţarnic, ci trebuie să fie o îndepărtare de lume – adică să nu ne conformăm mentalităţii acestei lumi, trebuie să fie un post spiritual. Aşa cum pentru a tăia un copac trebuie să tăiem toate legăturile cu pământul, tot astfel pentru a putea face un post cu adevărat spiritual trebuie să rupem legăturile cu lumea din jur. Securea postului nostru, a convertirii noastre, trebuie să fie cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt pe care nu este suficient să-l ascultăm, dar pe care trebuie să-l aplicăm zi de zi în viaţa noastră.

            Isus l-a învins pe Satana prin rugăciune şi post. Postul Mare este timpul privilegiat în care şi noi trebuie să apelăm la aceste arme pentru a putea ajunge la victorie. Aşadar: pocăinţă – rugăciune – iubire.

            Alois Moraru

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.