Categorii

Duminica I din Advent, Ciclul C

Duminica-I-AdventIer 33,14-16; 1 Tes 3,12-4,2; Lc 21,25-28; 34-36

            În această duminică suntem invitaţi să ne pregătim şi să găsim mijloacele cele mai potrivite pentru a începe reflexia noastră despre Advent. Perspectiva de fond cu care începem să celebrăm timpul forte al Adventului conduce la o dublă mişcare: pe de o parte trebuie proclamată acţiunea lui Dumnezeu care „apare pe norii cerului”, iar pe de altă parte trebuie provocată reacţia conştiinţei umane care din întunericul păcatului şi al singurătăţii se deschide manifestării Domnului nostru Isus Cristos.

            Termenul „adventus” provine din limbajul civil, unde indica venirea unui personaj important. Şi noi la începutul unui nou an ecleziastic intrăm într-o perioadă de aşteptare orientată spre un eveniment important, Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

            Domnul vine cu adevărat, după cum ne spune evanghelistul Luca: „atunci îl vom vedea venind pe Fiul omului pe norii cerului cu putere şi măreţie multă”. De aceea, Adventul care ne ajută să ne punem în sintonie cu această venire, este un timp de speranţă în strânsă relaţie cu starea de veghe şi cu cea de aşteptare. Domnul vine: este vorba despre întruparea istorică prin mijlocul Sfintei Fecioare Maria, pe care o celebrăm la Crăciun. Domnul va veni: este venirea a doua care va avea loc la împlinirea timpurilor. Însă Domnul vine în mod constant şi în zilele noastre. Vine pentru a ne face să ieşim din rutina indiferenţei şi se prezintă sub diferite forme şi situaţii personale şi sociale, prin mijlocul semnalelor pe care harul divin le transmite conştiinţelor şi inimilor noastre. Dacă vom fi puţin mai atenţi, cu siguranţă îl vom putea descoperi în cel sărac, flămând, gol, bolnav şi în atâtea alte situaţii concrete pe lângă care de multe ori trecem indiferenţi.

            „Iată vin zile – după cum a spus Domnul – când voi împlini acel cuvânt pe care l-am rostit eu pentru Israel… Voi ridica o mlădiţă dreaptă din David” (Ier 33,14-15). Ieremia anunţă intenţia lui Dumnezeu de a realiza „promisiunea cea bună”, mai exact aceea a Salvatorului care se va naşte din seminţia lui David, reprezentat de „mlădiţa cea dreaptă”. El va restabili „dreptatea pe pământ”, adică salvarea omenirii din păcat şi conducerea ei la Domnul.

            Realizarea acestui mare eveniment, împlinit odată cu naşterea Salvatorului, este unul din punctele centrale ale Adventului, şi de aceea Biserica se preocupă ca poporul creştin să nu se limiteze la a face o comemorare tradiţională, ci vrea ca el să se pregătească şi să retrăiască în profunditate inefabilul mister al Cuvântului lui Dumnezeu care se face om „pentru mântuirea noastră” – aşa după cum noi mărturisim în Simbolul Credinţei. Şi după ce aceasta va fi completă, adică va fi ajuns la toată omenirea, la sfârşitul timpului când „îl vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere mare şi cu glorie” (Lc 21,27), credincioşii sunt chemaţi să trăiască într-un continuu Advent. Astăzi mesajul lui Isus Cristos pe care Biserica ni-l propune este în stil apocaliptic, limbajul folosit ne face să ne gândim la timpurile de pe urmă.

            Care este obiectul specific al Cuvântului lui Dumnezeu pe care l-am ascultat astăzi? După ce evanghelistul Luca ne-a vorbit în acelaşi capitol 21 despre destinul tragic al Ierusalimului, asediul şi distrugerea sa, toată atenţia se mută asupra celei de a doua veniri a Domnului, aceea care în termeni teologici o numim Paruzie. Ştim deja că Domnul Isus Cristos a venit odată cu naşterea sa la Betleem, cunoaştem deja istoria sa pământească, ştim că a predicat, a murit pe cruce şi a înviat a treia zi pentru ca să ne mântuiască. Această primă venire a lui Isus este realizată pe deplin în viaţa ascunsă, în umilinţă şi este marcată de suferinţă, mai ales de suferinţa îndurată la moartea sa pe cruce. De aceea figura care simbolizează şi rezumă prima venire a lui Isus este crucea. Adventul este timpul potrivit în care suntem invitaţi să ne lăsăm interpelaţi de semnele venirii Domnului şi astfel să devenim şi noi semne ale prezenţei sale, prin sinceritate, slujire, iertare şi solidaritate, demonstrând astfel dispoziţia noastră la pregătirea activă a sărbătorii Crăciunului.

            Când va fi acea „zi a mâniei”, a judecăţii definitive? După evanghelia lui Marcu acea zi rămâne un secret al Domnului: „Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mc 13,32).

            În prima parte a Evangheliei de astăzi primim unele indicaţii pentru a putea recunoaşte acel timp şi acea oră în care va avea loc acest eveniment: „vor fi semne în cer şi pe pământ, semne uimitoare care vor trezi teamă, spaimă, iar pentru alţii vor fi semne de speranţă pentru că anunţă salvarea iminentă”. Vor avea frică şi vor fi cuprinşi de teamă cei care nu au acceptat Cuvântul lui Dumnezeu, care nu şi-au deschis inima şi inteligenţa pentru a aduna darul mântuirii. Pentru aceia care au crezut în Evanghelie şi au răspuns „Da” Domnului, acea zi va fi un eveniment de îndurare, şi acele semne teribile care au loc în cer şi pe pământ vor fi semne de speranţă şi de mântuire.

            „Un om nu credea că este iubit de Dumnezeu. În timp ce se plimba prin împrejurimile oraşului său, a întâlnit un păstor, care, văzându-l trist, l-a întrebat: „Ce ai păţit, prietene?” „Sunt trist pentru că mă simt singur”. „Şi eu sunt singur însă nu sunt trist”. „Asta pentru că Dumnezeu te însoţeşte…”. „Desigur”. „În schimb eu nu mă bucur de compania lui Dumnezeu. Nu sunt capabil să cred în iubirea sa. Cum poate fi adevărat faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi, şi pe mine în mod personal?” „Vezi oraşul? – îi zise păstorul. Vezi fiecare casă cu ferestrele sale?… Ei, atunci nu trebuie să-ţi pierzi speranţa. Priveşte, soarele este unul singur; totuşi fiecare fereastră, chiar şi cea mai mică, primeşte zilnic sărutul soarelui şi este luminată de strălucirea sa. Probabil că eşti trist pentru că ţii închisă fereastra inimii tale”.

            Nu ştim când este sfârşitul lumii, dar ceea ce contează este când va fi sfârşitul lumii pentru mine. În perspectiva acestor evenimente universale, ce trebuie să facem ca să ne pregătim cât mai serios pentru venirea lui Isus ca Judecător? În faţa unei asemenea realităţi, Cuvântul lui Dumnezeu subliniază care trebuie să fie atitudinea creştinului: „Fiţi atenţi… vegheaţi şi vă rugaţi în orice moment” (Lc 21,16). Trebuie deci să fim atenţi şi să veghem ca fereastra inimii noastre să fie mereu deschisă ca să putem risipi din ea întunericul păcatului care ne desparte de Dumnezeu şi care ne face să ne simţim singuri. Prin acceptarea razelor Cuvâtului adevăratului soare Isus Cristos vom îdepărta neliniştea şi singurătatea din viaţa noastră. Cristos dăruieşte celor care şi-au deschis fereastra inimii ca să primească lumina şi să o cureţe prin sacrametul reconcilierii, sărutul zilnic al harului pe care îl facem să crească şi să rodească în noi prin participarea la împărtăşirea cu Cristos în Sfânta Euharistie. „Vegheaţi şi vă rugaţi” nu semnifică a te închide într-o contemplaţie pasivă dar cere cu insistenţă o deschidere la întâlnirea cu Domnul care vine. Vom ajunge la deschidere şi comuniune cu Dumnezeu dacă vom cere de la El harul rugăciunii şi capacitatea de a ne deschide propria inimă, propria inteligenţă, propria viaţă altuia, şi înainte de toate lui Dumnezeu. Cine se roagă trebuie să facă din propria viaţă un dar pentru alţii.

            „Este propriu rugăciunii – spune sfântul Augustin – să-ţi ridici mintea la Dumnezeu, deschizând-o către cel Preaînalt. Ori de câte ori mă deschid în rugăciune către Cel Preaînalt, întâlnindu-l pe El, care este totalitatea şi plinătatea însăşi sunt proiectat în mod necesar la o deschidere către altul, care este cel de lângă mine”.

            În scrisoarea pe care Paul o trimite comunităţii din Tesalonic, „venirea Domnului nostru Isus Cristos” răsună ca un lait-motiv. Tensiunea este continuă şi concretă: se deschide orizontul şi Cristos apare în splendoarea divinităţii sale. Însă pentru credincioşii care aşteaptă cu nelinişte acest „pământ nou şi cer nou”, Paul propune un comportament şi o atitudine prin care cunoaştem sensul noii istorii care este gata să înceapă: „creşteţi şi vă abandonaţi în dragoste ca inimile nevinovate să vi se întărească în sfinţenie”. Această creştere în dragoste şi sfinţenie este aceea cu care se face prezentă regula fundamentală a vieţii morale creştine care este „a plăcea lui Dumnezeu”. Acest „Domn care vine” găseşte plăcerea sa, bucuria sa în sfinţenia şi dragostea pe care el le dăruieşte omului şi pe care le ascultă în interiorul său şi le face să rodească ca o sămânţă într-un pământ fertil.

            După ce am arătat cât de necesară este rugăciunea şi trăirea unei vieţi pline de iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru, să înălţăm şi noi către Tatăl împreună cu Cardinalul Mercier această rugăciune: „O, sufletul meu, tu eşti un templu. O, Dumnezeul meu, fă ca el să fie sălaşul tău. Sunt şi vreau să fiu supusul tău, domneşte asupra mea! Dacă m-am îndepărtat uneori de tine, dacă am avut nefericirea să mă revolt împotriva ta, a fost pentru că nu te cunoşteam, Dumnezeul meu.

            O, bunătate infinită, tu nu te laşi orbită nici de teamă, nici de revoltele naturii mele; nu-mi ceri altceva decât o credinţă vie şi o voinţă fidelă condusă de credinţă şi mişcată de iubirea ta. Cred, o Doamne, vreau să cred; vindecă necredinţa mea. Triumfă asupra rezistenţei mele. A mă supune Ţie, înseamnă a mă lăsa iubit de tine, a-ţi da libertatea de a realiza în mine fericirea mea, cu toată nevrednicia mea. Dispune de mine, o, Doamne, îndepărtează obstacolele care se opun în mine stăpânirii, triumfului iubirii tale”.

                                                                                                                     Cristian Farcaş

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.