Categorii

Duminica I-a din Postul Mare – Ciclul B

Gen 9,8-15; 1Pt 3,18-22; Mc 1,12-15

Ne aflăm în prima duminică din Postul Mare, la începutul unei perioade care ne pregăteşte pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Faptul că începem un nou drum, o nouă perioadă liturgică, presupune încetarea unui parcurs, a unui ritm de viaţă care a avut un itinerar specific. În acest timp liturgic, pe care l-am început în Miercurea Cenuşii, Biserica ne invită la convertire; ne invită să reflectăm cât mai serios asupra evenimentului central al istoriei mântuirii: răscumpărarea realizată de Cristos prin patima, moartea şi învierea sa. Această reflecţie asupra misterului pascal nu trebuie să rămână fără ecou în sufletele noastre, ci trebuie să deschidă porţile împietrite ale inimii noastre către iubirea milostivă a Tatălui.

Originile Postului Mare se găsesc la începutul secolului al IV-lea, când se constată în Biserică respectarea unui timp sfânt de 40 de zile ca pregătire pentru sărbătoarea Paştelui. Postul Mare a fost modelat după exemplul lui Moise şi al lui Ilie, care, după o perioadă de 40 de zile, au fost admişi la vederea lui Dumnezeu; şi, mai mult decât atât, după exemplul retragerii şi postului ţinut de Cristos în pustiu. Timpul Postului Mare conducea la celebrarea misterului pascal atât pe catecumeni, care urmau să primească botezul în ziua de Paşti şi treceau prin diferite grade de iniţiere creştină, cât şi pe credincioşi, prin reamintirea botezului şi practicarea pocăinţei.

Imaginea Botezului este evocată astăzi de prima lectură luată din Cartea Genezei. Dumnezeu spală păcatele omenirii prin apele potopului, care şterg de pe pământ neascultarea şi ignoranţa arătată Domnului de către oameni. Potopul este o consecinţă a neascultării, însă Dumnezeu, în marea sa milostivire, încheie cu Noe, cel rămas fidel şi care reprezintă omenirea, o alianţă în urma căreia „nici o făptură nu va mai fi nimicită” (Gen 9,11).

Sfântul Petru, în a doua lectură, face o cateheză postbaptismală în care subliniază că potopul a fost un simbol al apei boteziale, care nu numai că ne curăţă, ci ne comunică o conştiinţă pură, prin Cristos care „a suferit pentru păcate, el, cel drept, pentru cei nedrepţi” (1Pt 3,18). Prin botez, Dumnezeu vine să locuiască în sufletele noastre şi ne face părtaşi la viaţa sa. Cristos este cel care l-a unit pe om cu Dumnezeu printr-o alianţă definitivă, nouă, în raport cu cea încheiată de Dumnezeu după potop. Prin Isus, apele păcatului nu ne vor mai îneca, pentru că el este „curcubeul”, este puntea de legătură între cer şi pământ.

În evanghelia proclamată astăzi, Cristos, după botez, este dus de Duhul Sfânt în deşert, unde este ispitit de Satana. După această perioadă petrecută în pustiu, Isus îşi începe activitatea publică prin cuvintele: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15).

Deşi evanghelia este scurtă, ridică multe probleme, şi aş dori să ne oprim la trei dintre ele: Ce reprezintă pustiul? Este posibil ca Fiul lui Dumnezeu să fie ispitit? Despre ce fel de convertire ne vorbeşte Isus Cristos?

Referitor la prima problemă, cu toţii ştim că pustiul este o regiune sălbatică, lipsită de vegetaţie şi populaţie, unde temperaturile sunt mari, iar condiţiile de viaţă sunt foarte dure. Isus se retrage în acest loc, departe de orice activitate umană, pentru a auzi mai bine glasul Tatălui. Izolarea pustiului favorizează această întâlnire cu Divinul. Isus nu a mers în pustiu pentru a-şi programa mai bine activitatea sau pentru a-şi pregăti cuvintele pe care să le spună. Obiectivul său era acela de a-l întâlni pe Tatăl, iar această întâlnire a avut dificultăţile sale, pentru că ispitirea a fost una dintre ele.

Şi noi, chemaţi fiind la imitarea lui Cristos, trebuie să trăim experienţa pustiului, care nu înseamnă dezolare şi singurătate, ci clarificare interioară, întâlnire cu Divinul care ne arată calea, ne apără şi ne dăruieşte puterea de a învinge ispitele lumii în care trăim.

Este o realitate faptul că trăim în această lume, că ea este casa noastră şi nu putem scăpa de ea. Prezenţa noastră în lume înseamnă convieţuire cu situaţiile provocatoare. Pentru a ne converti avem nevoie de liniştea pustiului, adică de acea capacitate de a ne distanţa de logica în care suntem scufundaţi şi de a asimila logica lui Dumnezeu. „Pustiul” favorizează reculegerea, care înseamnă tocmai lucrarea prin care noi adunăm bucăţile vieţii noastre împrăştiate printre miile de activităţi care o fărâmiţează. Aşadar, ca şi pentru Isus, şi pentru noi pustiul să fie locul întâlnirii cu Tatăl; să fie locul care să-i permită omului să-şi reia stăpânirea de sine pentru a fi mai lucid, mai puternic, mai eficient în lupta cu ispitele.

Cât priveşte a doua întrebare: este posibil ca Fiul lui Dumnezeu să fie ispitit?, sfântul Augustin explică:

De fapt, în Cristos, noi eram cei ispitiţi, deoarece Cuvântul a luat firea omenească; din noi, pentru Cristos, venea moartea, iar din el, pentru noi, viaţa; din noi, pentru el, umilirile, iar din el, pentru noi, onorurile; din noi, pentru el, ispita, iar din el, pentru noi, victoria. Dacă am fost ispitiţi în el, tot în el îl învingem pe Satana.

Ştim că Diavolul nu umblă după nimicuri; dacă sufletul ar fi fără valoare, el nu ar umbla ca un leu căutând pe cine să înghită. Cristos ar fi putut să-l evite pe Ispititor, dar, dacă nu s-ar fi lăsat ispitit, nu ne-ar fi învăţat cum să învingem ispitele.

Tatăl se bucură pentru fiecare suflet căit şi întors la calea cea dreaptă, de aceea l-a trimis pe unicul său Fiu pentru a răscumpăra sufletul fiecăruia dintre noi. Cristos ne arată primul pas pe care îl avem de făcut: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” Ce fel de convertire ne propune Isus? Cuvântul „convertire” vine din grecescul metanoia, care este alcătuit dintr-o prepoziţie meta, care înseamnă inversare, răsturnare, şi noia, care indică minte. Aşadar, convertirea se referă la o inversare a mentalităţii, a gândirii, care are drept rezultat şi o inversare a modului de a acţiona. Se poate spune că Isus propune o revoluţie. Această revoluţie propusă de Mântuitorul este una interioară, o revoltă împotriva persoanei proprii, împotriva pornirilor păcătoase cu care ne luptăm zi de zi. Convertirea este victoria asupra omului vechi, păcătos, este un nu hotărât adresat păcatului. Convertirea înseamnă un început de drum nou, drum care duce spre casa Tatălui. Esenţa convertirii este întoarcerea la Dumnezeu.

Henry Gooder, un negustor bogat din Londra, a fost un mare necredincios. El a batjocorit calea Domnului, Biblia şi pe toţi credincioşii. Într-o duminică, nepoata lui l-a rugat insistent să meargă cu ea la biserică. Numai ca să-i facă ei plăcere, s-a lăsat convins şi a însoţit-o. Acolo textul a fost din Cartea Genezei, întreg capitolul cinci. Nepoata tot timpul a fost nemulţumită că, din întreaga Biblie, în acea zi a fost propus textul acesta, care este doar o înşirare de nume, o genealogie a protopărinţilor, iar la sfârşitul prezentării fiecăruia se repetau cuvintele: „Apoi a murit!” În drum spre casă, bunicul Henry nu a spus nimic, iar nepoata tăcea şi ea, căci i se părea că tocmai acum, când reuşise să-l aducă pe bunicul ei la biserică, s-a citit acel text neinspirat. Dar Dumnezeu nu lucrează după schemele noastre. Tocmai textul acela a fost o săgeată divină care i-a străpuns inima. Pe drum, cadenţa paşilor săi, bătăile inimii sale, toate parcă repetau într-una : „Apoi a murit, apoi a murit”. Ajuns acasă, Henry a mers în camera sa şi s-a aşezat pe pat. Acolo tic-tacul ceasornicului îi repeta la fel cuvintele textului: „Apoi a murit”. În mintea sa defilau atâţia cunoscuţi care „apoi au murit”. Doar cuvintele acestea l-au făcut să aleagă calea Domnului, căci îşi dădea seama că în curând şi el trebuia să moară şi să se întâlnească cu Creatorul său. S-a convertit şi, astfel, el a ales viaţa veşnică în Cristos Domnul. Noi ce alegem?

Mântuirea vine de la Dumnezeu! Convertirea, purificarea sunt lucrarea lui Dumnezeu, dar care trebuie să găsească fereastra sufletului deschisă, adică spaţiul pentru a acţiona în viaţa noastră şi a o transforma.

Acum, la începutul acestui drum de convertire, să ne propunem ca în această perioadă să acordăm mai mult timp şi mai mult spaţiu lucrării lui Dumnezeu în noi. Printr-o interiorizare mai profundă şi mai deasă, printr-o participare mai conştientă la jertfa euharistică, printr-o lectură mai atentă a Sfintei Scripturi, sau prin diferite acte de pocăinţă care ne sunt la îndemână, după capacitatea şi posibilitatea fiecăruia, să favorizăm lucrarea harului în viaţa noastră. Să ne deschidem sufletele, umbrite de păcate, luminii Duhului Sfânt, pentru a vindeca rănile produse de păcate şi pentru a ne întări în lupta cu ispitele.

Cristian PIŞTA

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.