Categorii

Duminica Floriilor – Ciclul B

Is 50,4-7; Fil 2,6-11; Mc 15,1-39

Timpul de 40 de zile al Postului Mare, în care ne aflăm şi acum, l-am petrecut pregătindu-ne prin fapte de pocăinţă şi iubire. Cu Duminica Floriilor, Biserica ne invită să începem Săptămâna Sfântă, în care celebrăm misterele centrale ale vieţii noastre creştine: patima, moartea şi învierea Domnului nostru Isus Cristos, mister pentru împlinirea căruia Isus a intrat în cetatea sfântă a Ierusalimului.

Astăzi, Biserica ne pune în faţă două evenimente glorioase: intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, o glorie trecătoare, ce dispare în mai puţin de o săptămână şi pe care Isus Cristos o acceptă în umilinţa supunerii faţă de planul Tatălui; cel de-al doilea eveniment, pătimirea Domnului, apare ca o expresie a unei realităţi glorioase. În suferinţa Domnului nostru Isus Cristos se manifestă, paradoxal, o glorie, aceea a crucii, care a străbătut mileniile ajungând până la noi şi aducându-ne mântuirea.

Aşadar, suntem în ultima săptămână de viaţă pământească a Mântuitorului. În doar câteva zile asistăm la răsturnări de situaţii incredibile. Această săptămână începe cum nu se poate mai bine pentru Isus; îşi face intrarea triumfală în Ierusalim.

După o privire mai atentă, ne dăm seama că tabloul este impresionant: aclamaţii, strigăte de bucurie, haine întinse la pământ, ramuri smulse din palmieri şi agitate în aer. Toate aceste elemente îl mişcă chiar şi pe cel mai pasiv privitor. Israelul exprima o bucurie asemănătoare cu aceea de la ieşirea din Egipt. Gloata mare care venise la sărbătoare, auzind că Isus vine la Ierusalim, ieşindu-i în întâmpinare cu ramuri de palmier, striga: „Osana! Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului!” (Mc 11,9)

Dar care fusese cauza imediată a triumfului lui Isus? Motivul acestei atitudini este, fără îndoială, învierea lui Lazăr, pentru că toţi cei care-l urmau fuseseră împreună cu Isus Cristos când îl înviase pe Lazăr şi dădeau mărturie despre el. Cât de nestatornică a fost inima acestui popor! Duminică îl acopereau cu flori, iar peste alte câteva zile, în Vinerea Mare, îl puneau pe Cristos pe cruce. Duminică intonau cu dragoste nesfârşită: „Osana! Binecuvântat”, iar vineri răcneau disperaţi: „Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”.

Catehismul Bisericii Catolice, vorbind despre intrarea lui Isus în Ierusalim, ne învaţă:

Intrarea lui Isus în Ierusalim arată venirea împărăţiei pe care Regele-Mesia o va împlini prin Paştele morţii şi învierii sale. Prin celebrarea ei, în Duminica Floriilor, liturgia Bisericii deschide Săptămâna Mare şi Sfântă (CBC, 560).

În acest cadru, având mulţimea de partea lui, Isus îi putea manipula pe oameni cum voia. Duşmanii nu mai existau! Sosise pentru Isus Cristos momentul decisiv, trebuia să aleagă între urcarea pe tron şi spânzurătoarea sau crucea. Alternativă nu exista. În acest moment se produce incredibilul. Contrar logicii umane, Cristos alege crucea, pentru că acesta este tronul pe care a venit să domnească: „Când voi fi înălţat de pe pământ îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32).

Lecturile pe care Biserica ni le propune pentru astăzi sunt de o bogăţie extraordinară. Acestea ne invită la meditaţie şi ne conduc la tema pătimirii lui Cristos.

Lectura întâi, luată din Cartea profetului Isaia, surprinde chinurile şi umilirea acestui misterios slujitor al lui Dumnezeu, care îl reprezintă, în mod profetic, pe Isus, răbdător, şi, de asemenea, atitudinea de abandonare supusă: „Eu nu m-am împotrivit, nici nu m-am dat înapoi” (Is 50,5). În această extremă umilire, slujitorul rămâne totuşi plin de încredere, „Domnul Dumnezeu îmi vine în ajutor” şi, datorită acestui fapt, nu-l vor doborî ocările. Această încredere profundă este o anticipare a victoriei finale, pentru că suferinţele acestui slujitor, Cristos, vor deveni cauză de mântuire pentru alţii. Tocmai aici descoperim adevărata valoare a suferinţei: să-ţi dai viaţa, pentru ca alţii să aibă viaţă.

Preluând spusele teologului Karl Rahner, un mare teolog german, afirmăm şi noi că Ps 21, pe care l-am intonat, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?, dă mărturie despre calitatea înaltă a spiritualităţii iahviste, care uneşte îndrăzneala cea mai înaltă cu umilinţa cea mai profundă. Acest psalm a fost considerat dintotdeauna de către tradiţia creştină ca o profeţie clară a pătimirii lui Cristos şi a mântuirii universale realizate de el.

Aceleaşi caracteristici ale slujitorului lui Dumnezeu, pe care le-am întâlnit în prima lectură şi în psalmul responsorial, mai exact, ascultarea şi umilinţa, le întâlnim şi în lectura luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni, un imn prin excelenţă cristologic. Isus Cristos renunţă la sine; umilindu-se, îşi asumă sărăcia noastră până la moartea pe cruce: „S-a înjosit pe sine luând firea sclavului şi devenind asemenea oamenilor. S-a umilit, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,7-8).

Care este atitudinea noastră în această situaţie? Cristos ne dă exemplu de renunţare la sine, pentru a primi în schimb bogăţia sa, umilindu-ne, vom participa la gloria sa: „Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume care este mai presus de orice alt nume” (Fil 2,9).

În Duminica Floriilor, pentru a ne aminti de intrarea solemnă a lui Isus Cristos în Ierusalim, care ne introduce în Săptămâna Sfântă, suntem chemaţi să medităm la pătimirea Domnului. Ascultând astăzi fragmentul evanghelic, ni s-a umplut inima de mâhnire şi de indignare. Cum au putut fi acei oameni atât de nestatornici? Să vedem dacă nu cumva şi viaţa noastră întreagă este la fel de nestatornică; îi acordăm câteva clipe de adorare lui Isus Cristos, iar în restul timpului, prin fapte nedemne de un creştin, îl trădăm pe Cristos.

Pe coifurile soldaţilor romani stăteau scrise două litere: „S.T.”, iniţialele a două cuvinte: „semper talis”, adică „mereu acelaşi, mereu viteaz, credincios”, atât în timpul victoriei, cât şi în timpul eşecului, supus până la moarte. Această deviză să ne-o asumăm şi noi; credincioşi lui Cristos până la moarte, în bucurie şi suferinţă, urmându-l până pe Calvar. Nu cumva îl preferăm pe Cristos doar în „cadrul nunţii din Cana” şi uităm de el când parcurge drumul crucii?

Un exemplu concret de statornicie în urmarea lui Cristos ni-l dau nişte copii din Armenia. La 13 septembrie 1923, Papa Pius al XI-lea a primit în audienţă un număr de 400 de copii orfani din Armenia. Printre aceşti copii se aflau mulţi care n-aveau mâini, urechi, ochi. Ce se întâmplase de fapt? În timpul Primului Război Mondial, turcii din Armenia au pornit o prigoană sângeroasă împotriva creştinilor, iar aceşti copii au preferat să rămână schilozi decât să-şi trădeze credinţa în Cristos, pentru a îmbrăţişa o alta, cea în Allah. Astfel încât ei puteau spune: „Sfinte Părinte, noi am rămas fără nas, fără urechi, fără mâini, dar nu ne-am lepădat de Isus Cristos”.

Ce exemplu de curaj ne dau aceşti copii! Suntem noi în stare să-l apărăm pe Cristos cu orice preţ? Suntem convinşi că nimeni nu poate avea o soartă mai tragică decât creştinul nestatornic. Sfânta Scriptură, prin intermediul Cărţii Apocalipsului, ne atrage atenţia asupra acestei atitudini nestatornice: „Cunosc faptele tale, că nu eşti nici rece, nici cald. O, de ai fi rece, sau cald! Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici cald, nici rece, te voi vărsa din gura mea” (Ap 3,15-16).

Întâlnim la orice pas astăzi oameni care acum îl adoră pe Cristos, peste câteva clipe îl vând, acum se spovedesc şi îl primesc pe Cristos pe limbă, mâine cu aceeaşi limbă îl înjură, îl hulesc. Unde este demnitatea ta, creştinule?

Te laşi fascinat de mirajul acestei lumi şi uiţi de credinţa primită prin străbunii tăi. Preferi să priveşti o telenovelă în loc să participi la sfânta Liturghie duminicală, moartea în locul vieţii veşnice!

Ce modele urmăm noi? Singurul şi adevăratul model de ascultare şi umilinţă este Isus Cristos, care, în ciuda faptului că a fost părăsit de toţi oamenii, ştie că în suferinţa sa este întărit de Dumnezeu Tatăl şi asistat de Dumnezeu Duhul Sfânt. Să nu urmăm şi noi exemplul celor care l-au trădat pe Cristos, având schimbări de atitudine rapide. Mărturisindu-l pe Cristos în orice împrejurare, întreaga noastră viaţă va fi un continuu „Osana!” şi, la sfârşitul vieţii, ajungând în paradis, îi vom cânta lui Dumnezeu, împreună cu îngerii şi sfinţii în veşnicie „Osana, Osana!”.

Lucian ADAM

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.