Categorii

Duminica Floriilor – Anul C

Duminica-Floriilor-2016Is 50,4-7; Fil 2,6-11; Lc 22,14-23.56

            Anul liturgic este un itinerar de credinţă ce ne raportează continuu la persoana lui Cristos, care este în centrul celebrării de astăzi. Isus, prin Misterul Pascal, ne face să descoperim iubirea lui Dumnezeu, trecând de la moartea păcatului la viaţa harului.

            Originalitatea acestei duminici este evidentă, căci ne introduce în Săptămâna Sfântă, timp în care comemorăm evenimentele dureroase trăite de Isus. Mulţi credincioşi însă ignoră acest timp pentru a nu reveni decât în ziua de Paşti. Dar nu trebuie pierdut din vedere, că această celebrare din duminica de astăzi, numită şi Duminica Patimii, are o valoare la fel de mare ca şi Vinerea Sfântă. Este o duminică mai deosebită, deoarece reuneşte două momente într-o singură celebrare: triumful şi patima.

            Pacea şi Crucea sunt cuvintele mesaj ale lecturilor propuse. Pacea ca rod al Crucii, Crucea ca loc şi motiv de pace. Pacea adusă de Cristos este simbolizată tocmai prin ramurile verzi purtate în mâini la intrarea în Ierusalim şi măgăruşul care îl purta pe Cristos. Această pace va fi tulburată de scandalul Crucii care începe tot în această duminică. Această duminică este o zi deosebită în care ne bucurăm şi ne întristăm. Este singura duminică din timpul liturgic când Patima este relatată în întregime, tocmai pentru a anticipa şi a avea o viziune globală asupra a ceea ce se va petrece până la Paşti.

            Patima relatată de Noul Testament a fost prefigurată şi anticipată încă din Vechiul Testament. O asemenea relatare este şi cea propusă astăzi de prima lectură. Acest text mai este numit şi „al treilea cânt al servitorului lui Iahwe”, identificat cu Mesia. Este mărturia profetului din Babilon care a experimentat în viaţa sa umilirea, suferinţa, exilul şi care devine conştient de misiunea sa. Servitorul are datoria de a aduce un cuvânt de întărire celor descurajaţi. Dar mai întâi trebuie să asculte: „Domnul mă trezeşte în fiecare dimineaţă ca să ascult” (v. 4). Iar ascultării îi urmează misiunea de a transmite ce a primit. Cine este atent la aceste şoapte, cine îl întâlneşte pe Dumnezeu, nu poate decât să se simtă trimis, implicat în împlinirea unei misiuni. În contrast cu Israelul istoric, care îşi pune încrederea în lege, ne aflăm de data aceasta în faţa unui Israel care devine conştient prin suferinţă că este pe calea mântuirii, lucrare gratuită şi măreaţă a lui Iahwe. Acest trimis se prezintă la Domnul în fiecare dimineaţă pentru a primi lumina, reuşind astfel să înţeleagă propria situaţie şi să o accepte: „nu mi-am ascuns faţa de la ocări şi lovituri”. Părăsit, maltratat, ascultă cu răbdare şi speranţă nelimitată. Ştie că Iahwe va fi la dreapta sa pentru a-l apăra şi justifica. Toţi îl acuză, chiar şi inocenţa sa este folosită în defavoarea lui. Este ora adversarilor. În mod obişnuit reacţia în faţa durerii este contestarea acesteia. Dar iată că pentru prima dată în Vechiul Testament, suferinţa este văzută într-o perspectivă pozitivă. Şi această viziune se va prelungi până în Noul Testament, unde ea este transfigurată şi devine instrument de mântuire.

            Dacă în prima lectură am ascultat o „profeţie” despre Patimă, în textul sfântului Paul avem o „meditaţie” despre umilirea lui Cristos, una din trăsăturile cristologiei pauline. De fapt este vorba de un imn cu îndemnuri la umilinţă şi iubire reciprocă adresate comunităţii din Filipi, ameninţată de diviziuni. Proclamat în celebrarea duminicii de astăzi, acest imn îşi găseşte destinaţia sa primară, care a fost fără îndoială cultuală. Cu o terminologie influenţată de cântul din Isaia şi de lumea elenistică, textul scoate în evidenţă persoana lui Cristos în cele două ipostaze: umilită şi glorificată. Participăm la cele două extreme: umilirea până la moartea pe cruce asemenea tâlharilor şi învierea.

            Dacă în moartea lui Isus lipseşte orice acţiune extraordinară a lui Dumnezeu, învierea ne arată că puterea dumnezeiască se face cunoscută. Dumnezeu nu vrea moartea nimănui, dar vrea ca toţi să trăiască. Şi viaţa este oferită numai acelora care ştiu să se piardă pe sine în favoarea altora. Pentru Paul, Isus nu este numai modelul de contemplat, dar mai ales de imitat. Cristos este Mesia cel aşteptat, iar împlinirea misiunii nu este încredinţată succesului temporar, dar disponibilităţii de a sluji omul. Trebuie ţinut prezent deasemenea, că Învierea este tocmai fructul acestei maxime umiliri: „pentru aceasta Dumnezeu l-a înălţat” (v. 9). Există deci o legătură intrinsecă între suferinţa şi gloria lui Isus. Omul revoltat în faţa condiţiei sale se găseşte justificat de Omul Nou, Noul Adam.

            Cristos devine pentru noi ca şi noul Ierusalim reconstituit doar în trei zile conform profeţiei sale, acest oraş în care azi El intră şi este primit cu entuziasm. După Talmud – o carte rabinică care interpretează Legea mozaică – Ierusalim semnifică eternitate. Este oraşul unde a început aşteptarea lui Mesia, unde este anticipată pacea eternă, unde promisiunea s-a împlinit. „Dacă lumea are ochi – spune evreul – Ierusalimul este pupila acestor ochi”.

            Isus, care s-a opus mereu manifestărilor publice şi care a fugit atunci când poporul voia să-l facă rege, astăzi se lasă purtat în triumf. Acceptă să fie recunoscut ca rege, însă un rege cu caracteristici de neconfundat: umil, călare pe un măgăruş – simbolul păcii – este aclamat cu „Osana Fiul lui David” şi întâmpinat cu ramuri verzi de măslin, ramuri care şi noi le avem în mâini, dar care diferă în funcţie de zona geografică. Aceste ramuri, vor fi binecuvântate, purtate în casele noastre şi expuse la loc vizibil, ca semn al păcii şi speranţei. Când Isus intra în Ierusalim, era tocmai ziua destinată la evrei alegerii mielului de Paşti. Mielul (Isus) pe care mulţi din mulţime îl refuză, este ales de Tatăl încă din eternitate. În acel an aşteptat de secole, El va fi sacrificat pentru adevăratul Paşte, faţă de care cel ebraic este doar o umbră. Însă nu tot poporul va fi alături de El, tot dintre ei se vor ridica şi cei care îl vor răstigni. Atunci şi prin ei se va împlini profeţia, dar nu în sărbătoarea poporului, ci pe Cruce.

            Binecuvântarea ramurilor aşadar nu este lipsită de încărcătură teologică. Ea ne arată că Cristos merge liber către Cetatea Sfântă şi în triumf, pentru a urca pe Cruce, unde va avea loc triumful total. Această intrare în oraşul „glorie a Tatălui” subliniază că este ultimul trimis al lui Dumnezeu, unicul care poate conduce poporul la mântuire. Această glorie, aceste speranţe, se vor realiza acolo în afara templului într-un abandon total. După ce va fi biciuit, purtat prin tribunale, batjocorât, mulţi se vor scandaliza, îl vor părăsi. Discipolii se vor ascunde înspăimântaţi. Dar tocmai acolo şi atunci începe să se dezvăluie misterul Aceluia care moare ca un răufăcător.

            Chiar dacă Crucea rămâne în ochii lumii instrumentul condamnării, ea este mai întâi semnul pentru care Dumnezeu nu a fost înţeles. Crucea este şi rămâne semnul absolutei iubiri: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”. Cel care îi va străpunge coasta va spune: „Într-adevăr, acest Om era Fiul lui Dumnezeu”. Într-adevăr, pentru că numai în Dumnezeu nu există loc decât pentru alţii. Într-adevăr, pentru că este despuiat de îmbrăcăminte, cu mâinile goale, oferindu-şi braţele deschise tuturor acelora care vor să se apropie de El. Isus îşi întinde braţele pentru a îmbrăţişa orice durere. Sfântul Ciril din Ierusalim spune că: „Cristos şi-a întins braţele pe Cruce pentru a cuprinde marginile universului”. Sub cruce suntem chemaţi să facem linişte şi să-L adorăm pe Acela care ne-a deschis un nou orizont în înţelegerea noului om. Această deschidere a braţelor ne cuprinde şi pe noi cei de astăzi care trebuie să răspundem cu iubire şi fidelitate chemării divine.

            Iată cum în această duminică ne este prezentată o antiteză izbitoare: înjosire – glorificare. Două logici diferite – logica divină şi cea umană. „Căile mele nu sunt căile voastre”. Înjosirea, suferinţa, acceptarea a ceea ce este mai rău, omeneşte vorbind, duce la îndumnezeire, ne face părtaşi ai bucuriei divine. Ceea ce pentru Dumnezeu este Crucea, pentru oameni este un scandal, o nebunie. Oare noi cei de astăzi ce facem ca să participăm la această reconstituire a momentelor salvifice?

            Ne identificăm cu adevăraţii apostoli care intră în Patimă cu Cristos, asemenea tânărului din mica istorisire a unui preot din vremurile tulburi ale revoluţiei franceze (1789-1792)? Acest preot tocmai terminase de celebrat Sfânta Liturghie, când auzi în stradă strigăte, cântece jignitoare şi cuvinte pline de ură. Erau acei oameni care doreau prin orice mijloace să suprime Biserica şi preoţii ei. Era foarte trist şi plângea, căci aceştia erau chiar fii inimii sale, pentru care şi-a sacrificat viaţa şi tot ceea ce avea. În timp ce stătea aşa se auzi clopoţelul de la intrare, iar în curte intră un tânăr. Acesta terminase nu de mult liceul şi venea la paroh pentru o verificare a vocaţiei sale, căci voia să devină preot. Tu, preot? – întrebă parohul – în timp ce în stradă mulţimea striga: „la moarte cu preoţii!” Îi vezi? Am dat totul pentru a le înfrumuseţa biserica, am suferit privaţiuni pentru a împărţi pâine orfanilor lor şi acum ascultă-i. Vezi ce este o chemare la preoţie? Eşti dispus de a iubi această mulţime care urăşte? Da, răspunse tânărul. Ei bine, mergi ai trecut examenul, poţi intra într-un seminar pentru a ajunge preot.

            Un tânăr care a preferat logica divină. Nu a oscilat, dar a fost hotărât tocmai pentru a păstra legătura cu Dumnezeu. Tânăr care vrea să fie alături nu numai în Dumninica Floriilor, când celebrarea este mai frumoasă, când ne sunt binecuvântate ramurile, când începem ultima săptămână de post, revenind doar în ziua învierii. Nu alege decât esenţa şi puntea de legătură dintre aceste două sărbători – Patima. Este de preferat să-l imităm în alegerile noastre. Dacă vom face totul pentru Cristos merită orice efort. Caracteristica noastră trebuie să fie fidelitatea faţă de Cuvânt, chiar dacă comportă persecuţii, renunţări, suferinţe. Sau vrem un Dumnezeu care ne rezolvă problemele noastre fără durere şi oboseală? Isus nu a inventat Crucea, ci a găsit-o în drumul său. A îmbrăţişat-o cu iubire pentru a întâlni fiecare om acolo unde este mai uşor de întâlnit, în suferinţă. Să avem încredere, căci Isus ne atrage, ne iartă şi ne face părtaşi ai Misterului Său, mister pe care noi cu mintea noastră nu-l putem înţelege în totalitatea sa, dar putem să-l acceptăm cu credinţă şi să încercăm de a-l participa cu iubire. Şi atunci vom putea să ne rugăm cu papa Paul VI: „Dăruieşte acestei familii o, Tată, de a celebra cu credinţă misterele Patimii Fiului Tău, pentru a gusta dulceaţa iertării Tale”, iertare de care avem atâta nevoie, noi, dar mai ales alţii, iar în momentul despărţirii de această lume, să fim vrednici de a spune cu apostolul Paul că „am purtat lupta cea bună”.

                                                                                                                      Florin Buhalea

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.