Categorii

Duminica a XXXIV-a din Timpul de peste an – Ciclul C – Cristos Regele Universului

cristos-rege-anul-c-lectio2Sam 5,1-3; Col 1,12-20; Lc 23,35-43

      Iată-ne ajunşi în ultima duminică a acestui an liturgic, timp în care am parcurs încă o etapă din itinerariul nostru de credinţă. Dacă la finele unui an calendaristic analizăm toate succesele şi insuccesele avute pe plan material şi social, astăzi Dumnezeu ne cheamă, prin glasul Bisericii, să ne îndreptăm privirea asupra sufletului nostru şi să ne întrebăm: Acest an a însemnat un progres sau un regres în relaţia noastră cu Dumnezeu? Cui i-am închinat stăpânirea sufletelor noastre: Stăpânului cerului şi al pământului, sau Principelui întunericului? Dacă suntem departe de Dumnezeu, avem astăzi ocazia să ne reapropiem de el, iar dacă Cristos este cel căruia i-am închinat stăpânirea sufletului nostru, înseamnă că solemnitatea de astăzi, Cristos Rege, este pentru noi un motiv de bucurie maximă.

      Sărbătoarea de astăzi este foarte recentă, dar a fost instituită de Biserică deoarece societatea contemporană este destul de departe de Dumnezeu. Astăzi mai mult decât oricând, suntem chemaţi să arătăm lumii că Isus, pe care îl iubim, în care credem şi sperăm, este unicul Suveran, unicul Domn al întregii creaţii.

      Cele trei lecturi pe care le-am ascultat intenţionează să ne descopere mai clar în ce mod este Isus Rege. Prima lectură, în puţine cuvinte, ne prezintă unul din cele mai importante evenimente ale Vechiul Testament: consacrarea şi proclamarea lui David ca rege al celor douăsprezece triburi ale lui Israel, pe muntele Hebron. Întregul popor îl recunoaşte ca şi conducător al său. Prin această alegere, David devine o figură de o importanţă fundamentală în istoria mântuirii şi simbol al adevăratului rege, ales de Dumnezeu şi consacrat de acesta ca ghid şi păstor universal. Prin alianţa pe care o încheie cu David, Dumnezeu îi promite că va păstra mereu aprinsă în descendenţa sa o flacără vie. Unul din urmaşii săi va urca pe tronul Israelului ca Mesia, Mântuitor şi Domn.

      Această promisiune a lui Dumnezeu se va împlini în Isus, descendent al lui David şi născut în cetatea acestuia – Betleem. Încă din momentul naşterii sale, îngerii le-au vestit păstorilor: „Astăzi vi s-a născut în cetatea lui David un salvator, care este Cristos Domnul”. Încă de la început venirea sa a fost legată de o misiune, aceea de Salvator. Dar pe tot parcursul vieţii sale, misiunea i-a fost pusă la îndoială: El este Mesia, regele definitiv trimis de Dumnezeu, care garantează mântuirea deplină?

      Această întrebare se pune cu maximă intensitate în momentul răstignirii lui Isus. El atârnă între doi tâlhari. Mâinile şi picioarele îi sunt bătute în cuie pentru a muri pe cruce. Unul care a fost dus cu forţa la răstignire şi a permis să fie batjocorit, scuipat, lovit, poate fi Regele Mântuitor trimis de Dumnezeu? La ce bun un rege care nu se poate salva nici măcar pe sine însuşi de la moarte? A sosit momentul să-şi manifeste puterea sa mântuitoare!

      Din toate părţile îi este adresată lui Isus această frază, asemeni unui refren: „Dacă tu eşti Mesia, regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi! Arată-ţi puterea!”. Aceste cuvinte le aparţin conducătorilor iudeilor, soldaţilor şi tâlharului răstignit în stânga lui Isus. Chiar şi inscripţia pusă deasupra capului Răstignitului, „Acesta este regele iudeilor!”, este un semn de dispreţ. În acest moment crucial al vieţii lui Isus toată activitatea sa este pusă sub semnul întrebării. O persoană care atârnă pe Cruce şi este în pragul morţii, cum îi poate ajuta pe alţii? Cine depinde de ajutorul său nu poate decât să râdă, să-şi caute un alt sprijin, sau să cadă în disperare.

      O, câtă lipsă de înţelegere faţă de Isus! Cei trei ani de activitate publică, în care a învăţat, a făcut minuni, i-a ajutat pe toţi cei cu care s-a întâlnit, nu au fost suficienţi pentru duşmanii săi să înţeleagă atotputernicia sa, dumnezeirea sa. Drama la care asistăm pe Calvar nu este decât rodul necredinţei unor oameni care, datorită împietririi inimii lor, nu reuşesc să vadă în Isus pe Fiul lui Dumnezeu. Cristos nu a venit în lume să uimească prin minunile sale, ci să o mântuiască. Şi, pentru aceasta, nu a ezitat să-şi dea viaţa. Iudeii nu au fost capabili să depăşească modul lor strâmt de a vedea. Dacă pe Isus îl interesa eliberarea omenirii din sclavia păcatului, pe ei nu îi interesa decât eliberarea de sub dominaţia romană.

      Dar să nu ne mire această atitudine a iudeilor, pentru că şi noi procedăm deseori la fel. Ar fi suficient să răspundem cu sinceritate la întrebarea: Ce aştept eu de la Isus, iertarea păcatelor şi sprijin pentru a persevera în bine, sau ajutor pentru a câştiga mai mulţi bani, pentru a deveni cunoscut, respectat, stimat de oameni? O, cât de des uităm că adevărata fericire nu constă în bogăţie sau în onoare deşartă, ci în comuniunea intimă cu Dumnezeu!

      Tâlharul din dreapta lui Isus ne uimeşte la fiecare cuvânt pe care îl pronunţă, pe noi care suntem atât de obişnuiţi să privim numai cu ochi umani. Îl dojeneşte pe tâlharul din stânga. Îşi recunoaşte propria vină pedepsită pe drept cu moartea. Proclamă nevinovăţia lui Isus, în care recunoaşte pe Regele Răscumpărător, cel care salvează nu de la moarte, ci de la răul care poate urma după moarte. Rugăciunea sa mărturiseşte aceasta: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în Împărăţia ta!” Este convins că Isus, murind pe cruce, intră în Împărăţia sa. De aceea îl roagă să nu îl uite, exprimându-şi astfel convingerea că Isus poate face ceva pentru el.

      În acest moment Isus, care nu a reacţionat în nici un fel la insultele care i-au fost adresate, mişcat de credinţa acestui tâlhar, îi spune în mod solemn: „Astăzi vei fi cu mine în paradis!” O, minunat semn al iubirii divine, dătător de speranţă celor care cred! Cei care îl insultau pe Isus se considerau drepţi în faţa lui Dumnezeu. Dar cu nici unul dintre ei nu a intrat Isus pentru prima oară în Împărăţia sa, ci a intrat cu un tâlhar, care, datorită credinţei, a devenit primul sfânt al Bisericii, ridicat la acest rang de însuşi Isus.

      În timpul activităţii sale publice, Isus a iertat deseori păcatele. Evanghelia este plină de exemple în acest sens. Toţi cei care au venit la el cu credinţă au primit ajutorul şi iertarea sa: „Credinţa ta te-a mântuit!” Toate acestea îşi ating punctul culminant pe cruce. În acest moment cuvintele „Credinţa ta te-a mântuit” i se potrivesc tâlharului mai mult decât oricui. Datorită credinţei sale a primit mântuirea deplină.

      Scriitorul român Coriolan Gheţie, numeşte perioada contemporană, în chiar titlul unei lucrări, „Veac luciferic”, şi are perfectă dreptate. Este suficient să privim cu realism în jur şi vom observa că Împărăţia lui Lucifer este mai larg răspândită decât Împărăţia lui Dumnezeu. În faţa acestei lumi suntem chemaţi să adoptăm atitudinea tâlharului din dreapta, care a avut curajul să-şi mărturisească credinţa în ciuda urii celor prezenţi, în ciuda dispreţului lor. Astăzi, când numele lui Dumnezeu este dispreţuit, când învăţătura sa este călcată în picioare de majoritatea oamenilor, noi suntem chemaţi să dăm mărturie tot timpul şi în toate circumstanţele vieţii de credinţa pe care o avem în cel care este Regele nostru şi, aşa cum spune sfântul Paul, Rege al întregului univers, prin care şi pentru care, toţi am fost creaţi. Trăind astfel, vom deveni semne vii ale Împărăţiei lui Cristos şi avem speranţa deplină că vom fi primiţi, asemenea tâlharului sfânt, în paradis, pentru o viaţă veşnic fericită.

      Marele scriitor spaniol Lope de Vega, după o viaţă în care s-a bucurat de succese şi de aprecieri din partea oamenilor, pe patul de moarte ar fi trebuit să se simtă fericit. Medicul care îl îngrijea i-a spus: „Ar trebui să muriţi fericit. Veţi fi enumerat printre oamenii mari ai istoriei”. „Dragă doctore, îi spune muribundul, acum înţeleg un lucru: în faţa lui Dumnezeu este mare numai acela care are o inimă mare. Aş da toate aplauzele pe care le-am primit în viaţa mea, numai să pot săvârşi o singură faptă bună în plus”.

       Asemenea scriitorului Lope de Vega, cei mai mulţi uită de Dumnezeu, sau chiar se îndepărtează în mod voit de el şi se avântă în căutarea unui prestigiu, a unei bogăţii care se termină odată cu moartea. Dar noi să nu procedăm astfel, ci să rămânem alături de Isus. El este şi vrea să fie regele inimilor noastre, al vieţii noastre şi al familiilor noastre. Îngenunchiaţi în faţa Preasfântului Sacrament unde este prezent Isus Euharistic să cerem harul unei credinţe şi unei iubiri mai profunde faţă de Dumnezeu, să cerem harul de a fi martori ai Regelui Cristos în societatea de astăzi, pentru ca la sfârşitul vieţii să putem cânta cu psalmistul: „Vom merge cu bucurie în casa regelui nostru”.

                                                                                                                        Leonard Diac

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.