Categorii

Duminica a XXXIV-a de Peste An: Solemnitatea Domnului Nostru Isus Cristos Regele Universului

Cristos-Regele-UniversuluiDan 7,13-14; Ap 1,5-8; In 18,33-37

          În cursul anului liturgic, Biserica ne invită să contemplăm intrarea în timp şi în istorie a lui Dumnezeu prin Cristos. De la Naştere şi până la Înălţare se desfăşoară sub ochii noştri etapele istoriei mântuirii, istorie care a schimbat lumea. Dar, astăzi, ultima duminică a anului liturgic, Biserica, cu sărbătoarea lui Cristos Regele Universului, ne invită să privim dincolo de istorie, la acel sfârşit al timpurilor când Cristos se va întoarce în glorie şi va domni pentru totdeauna.

          Această solemnitate a fost instituită de papa Pius XI în anul 1925. Ce l-a determinat pe acest suveran pontif să instituie această sărbătoare? Dacă Isus Cristos este numit rege, pe ce se bazează regalitatea sa? Ce fel de rege este el?

          Regalitatea lui Cristos nu trebuie dedusă din modelele pe care ni le oferă regii sau împăraţii acestei lumi, ci o putem înţelege numai în lumina revelaţiei, făcând apel la limbajul biblic. Ideea că Isus Cristos este punctul final al timpurilor şi al istoriei este scoasă bine în evidenţă prin celebrarea sărbătorii Cristos Rege la sfârşitul anului liturgic, fapt prin care se subliniază orientarea tuturor celebrărilor anuale spre această sărbătoare care încoronează triumful final al „Omului-Dumnezeu”. Imaginea lui Cristos Rege transpare de-a lungul întregului an liturgic. Astfel: Adventul este un timp de aşteptare al Regelui care vine; la Crăciun, Pruncul divin este adorat ca Rege al păcii; la Epifanie, magii se închină în faţa noului rege care s-a născut; Duminica Floriilor este şi ea o sărbătoare a lui Cristos Rege; Vinerea Mare ni-l arată pe Cristos Rege întronat pe altarul crucii; Înălţarea constituie momentul ridicării lui Isus pe tronul său ceresc; Schimbarea la faţă reflectă splendoarea şi strălucirea Regelui divin.

          Toate aceste momente evanghelice sunt împlinirea prefigurărilor Regelui Mesia din Vechiul Testament. O prefigurare a Regelui veşnic este şi prima lectură de astăzi. Fiul Omului, imagine a lui Cristos, este contrapus de către profetul Daniel celor patru fiare monstruoase care ies din mare. Marea, în mentalitatea popoarelor antice, este mediul în care vieţuiesc forţele răului. Cele patru fiare sunt simbolul celor patru puteri politice străine care în timpul lui Nabucodonosor asupresc Poporul ales, reprezentând aşadar patru împărăţii temporare. Istoria ne demonstrează că împărăţiile şi împăraţii lor se succed, dar durata niciuneia sau niciunuia nu este stabilă. Slăbiciunea fiecărui imperiu luat în parte, nu constituie un motiv suficient pentru a susţine speranţa în eliberarea poporului. Căderii unui imperiu îi urmează ridicarea altuia. Pentru ca acest lanţ să se rupă este necesară intervenţia divină, căci numai domnia lui Dumnezeu poate întrerupe şi înlocui seria imperiilor umane.

          În acest context apare profeţia lui Daniel: „Fiul Omului vine pe norii cerului„. În opoziţie cu fiarele, Fiul Omului este imaginea comunităţii celor drepţi care-l recunosc pe Dumnezeu ca puterea supremă şi definitivă. Fiarele provin din mare, simbolul dezordinii şi al răului. Fiul Omului apare pe norii cerului, adică provine din sfera cerească, cerul fiind locuinţa lui Dumnezeu. Fiul Omului ajunge până la „cel vechi de zile”, adică în faţa lui Dumnezeu şi primeşte de la el puterea regală, caracteristicile domniei sale fiind universalitatea şi eternitatea.

          În paralel cu triumful apocaliptic din Daniel, Liturgia Cuvântului de astăzi ne prezintă un frumos fragment luat din Cartea Apocalipsului. Isus este prezentat ca fiind Cristos sau Mesia, titlu la care se adaugă şi altele: „martor credincios, întâiul-născut dintre cei morţi şi principele regilor„, titluri care dau mărturie despre conţinutul pascal al credinţei creştine. Sfântul Ioan, pentru a încuraja comunitatea creştină persecutată, anunţă venirea glorioasă a lui Cristos, judecătorul escatologic, pentru a ţine judecata lui Dumnezeu asupra lumii. El este întâiul-născut dintre cei morţi, căruia îi vor urma „în înviere” o mulţime de fraţi însemnaţi cu sângele său. Isus oferă viaţa sa pentru noi, devenind „jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre ci şi pentru ale lumii întregi”(1 In 2,2). Din acest moment ni s-a redeschis calea prin care putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

          Împărăţia lui Dumnezeu vine de la el şi nu de la „trup sau sânge” nu din voinţă omenească şi nici din frământările istoriei. Împărăţia lui Dumnezeu este spaţiul în care darul său de mântuire triumfă în întâmpinarea şi transformarea omenirii, a istoriei, a lumii întregi, „conform planului lui Dumnezeu”.

          Împărăţia este aşadar un dar, ea se oferă, nu se impune; este celebrarea libertăţii nu a violenţei, este slujire nu dominare. La ultima Cină, Isus declară solemn: „Regii naţiunilor domnesc peste ele şi cei ce le stăpânesc se numesc binefăcători” (Lc 22,25). Apoi adaugă: „Pentru voi însă să nu fie aşa dar cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte”(Lc 22,26) şi este evidentă revelarea „diversităţii” Împărăţiei lui Dumnezeu. „Domnul doreşte să-şi extindă şi prin credincioşii laici Împărăţia…; în ea făptura însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii spre a se bucura de libertatea fiilor lui Dumnezeu” (Lumen Gentium 36). Biserica trebuie să trăiască în acest sens participarea la suveranitatea lui Cristos, nu „fiind servită” de oameni, ci „servind” oamenii (cf. Mc 10,41-45).

          În timpul ministerului său public, Isus nu corespunde entuziasmului mesianic al mulţimii, care era prea amestecat cu elemente umane şi speranţe temporale. El nu se opune autorităţii tetrarhului Irod, care recunoaşte în el un concurent (cf. Lc 13,31), nici celei a împăratului roman, căruia i se datora tribut (cf. Mc 12,13-17). El nu contrazice actul de credinţă mesianică a lui Natanael: „Tu eşti Regele lui Israel” (In 1,49), dar orientează privirile sale spre paruzia Fiului Omului. După înmulţirea pâinilor, mulţimea vrea să-l facă rege, dar el se retrage într-un loc, pentru a fi singur (cf. In 6,15). El este aclamat rege în public o singură dată, la intrarea triumfală în Ierusalim (cf. Lc 19,38; In 12,13). În timpul procesului „soldaţii împletind o cunună de spini, i-au pus-o pe cap, l-au îmbrăcat cu o mantie purpurie şi veneau la el şi ziceau: Bucură-te, regele iudeilor” (In 19,2-3). Din acest fragment evanghelic apare clar că soldaţii lui Pilat au înscenat o parodie sacrilegă a întronării regelui, după obiceiul acelor timpuri: purpură, tron, sceptru, îngenuncheri, saluturi. Cristos vorbeşte despre Împărăţia sa într-o perspectivă pur escatologică în timpul Patimii sale (cf. Lc 22,29). Interogatoriul său în timpul procesului arată calităţile sale de Mesia şi de Fiu al lui Dumnezeu. Toţi evangheliştii se referă la întrebarea lui Pilat: „Eşti tu regele iudeilor?” (Mt 27,11; Mc 15,2; Lc 23,3; In 18,33), dar numai sfântul evanghelist Ioan relatează un dialog între Pilat şi Isus, în timp ce sinopticii se referă numai la scurtul răspuns dat de Isus care din acel moment se închide într-o misterioasă tăcere, asemenea aceleia a servitorului suferind. Răspunsul lui Isus reprezintă subiectul dialogului: el afirmă că Împărăţia sa nu este din această lume, nu este deci de origine terestră, nu are un caracter trecător.

          Regalitatea sa este din altă parte şi de altă natură, este de la Dumnezeu şi este spirituală. Împărăţia sa nu este de aici pentru că este lipsită de mijloace militare, nu se bazează pe puterea lumească. Împărăţia lui Cristos este spirituală prin conţinutul său pentru că este participarea tuturor la viaţa divină, la sfinţenia şi gloria lui Dumnezeu. După biciuire soldaţii îl salută cu titlul de rege (cf. Mc 15,18); cuvintele scrise pe cruce „Isus Nazarineanul Regele Iudeilor!” (In 19,19); cei care asistă la chinurile lui Isus ironizează împărăţia sa, care pentru ei părea derizorie (cf. Mt 24,42; Lc 23,37) sunt alte momente care manifestă gesturile de batjocură ale oamenilor. Dar tâlharul cel bun, recunoscând adevărata natură a lui Cristos îl roagă să-şi amintească de el când va veni în Împărăţia sa (cf. Lc 23,42).

          Crucea, semnul victoriei lui Cristos, care a fost atâta timp dispreţuită, a fost pusă în fruntea armatei romane de către împăratul Constantin, trei secole mai târziu, făcând din acest semn centrul vital al omenirii. De acum alţi soldaţi vor trece prin faţa lui Cristos, recunoscând în el adevăratul Rege, nu numai al iudeilor, ci al lumii întregi.

          După ce armata romană, sub împăratul Adrian, a terminat de jefuit şi distrus Ierusalimul, Rabi Aquiba trecea cu câţiva discipoli pe lângă ruinele Templului. Pe neaşteptate, Rabinul începe să danseze de bucurie. Discipolii săi spuneau că şi-a pierdut minţile. „Nu„, le-a zis Rabi Aquiba, „nu mi-am pierdut minţile dar era scris… ” şi a citat toate textele care se refereau la distrugerea Templului. „Şi acum Templul este distrus. Dansez de bucurie, pentru că, dacă textul este adevărat când anunţă o catastrofă, este adevărat şi atunci când anunţă fericirea veşnică„.

          Dacă edificiul material al Templului din Ierusalim, care pentru iudei era locul special al prezenţei lui Dumnezeu, a fost distrus, cum ar mai putea rezista imperiile acestei lumi? Dincolo de bucuria aparent isterică, a Rabinului Aquiba, întrezărim eternitatea Împărăţiei lui Dumnezeu, Împărăţie în care domneşte Cristos.

          Dar care este scopul acestei împărăţii? Oare prosperitatea materială, luxul sau confortul? Nicidecum, căci Împărăţia lui Dumnezeu nu se bazează pe bunurile materiale sau pe plăcerile acestei lumi, ci constă în bucuria de a-l vedea pe Dumnezeu faţă în faţă, de a trăi mereu în comuniune cu el.

          Mijloacele prin care putem intra în această Împărăţie sunt cunoaşterea lui Dumnezeu, ascultarea poruncilor lui Dumnezeu şi punerea lor în practică. „Participarea la regalitatea lui Cristos înseamnă a ne simţi victorioşi împreună cu el în lupta contra păcatului, a morţii, a formelor insuficiente şi tranzitorii din această lume” (Sf. Atanaziu). În această luptă, pentru a putea învinge, nu avem nevoie de arme, de resurse financiare, de pregătire fizică, de forţa muşchilor ci de ajutorul Duhului Sfânt care învinge nu prin subjugare sau asuprire ci prin iubire. El este Duhul lui Cristos care domină cu lumina adevărului.

          Deci, este drept a proclama cu bucurie că a lui este „Împărăţia adevărului şi a vieţii, a sfinţeniei şi a harului, a dreptăţii, a dragostei şi a păcii” (prefaţă). A celebra sărbătoarea Împărăţiei, a cânta lui Cristos Regele Universului, înseamnă a ne lăsa invadaţi de acest torent de daruri, pentru ca inima fiecărui om să poată fi reînnoită şi pentru ca istoria, fecundată de aceste seminţe, să producă recoltă îmbelşugată în timp pentru banchetul veşnic în cer.

                                                                                                                        Iosif Mărtinaş

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.