Categorii

Duminica a XXXIII-a din Timpul de peste an – Ciclul C

duminica-xxxiii-tpa-c-lectioMal 4,1-2a; 2Tes 3,7-12; Lc 21,5-19

      Cuvântul lui Dumnezeu care este proclamat în această penultimă duminică a anului liturgic, scoate în evidenţă semnificaţia nouă a istoriei care asumă omul şi viaţa sa, plină de dificultăţi şi de incertitudini, omul, care stă în aşteptarea reîntoarcerii Domnului la sfârşitul timpurilor. Dezvoltarea mereu crescândă a ştiinţei şi a tehnicii a dat omului o oarecare posibilitate de a prevedea viitorul. Dar cu toate acestea, viitorul nu este o realitate sigură pe a cărei desfăşurare indiferentă se poate conta necondiţionat, ca pe o revărsare perenă a unui izvor. Viitorul constituie încă o problemă şi o întrebare pentru cultura laicistă de astăzi şi chiar pentru creştini. Un răspuns care nu dezamăgeşte ne este dat de Sfânta Scriptură care cu  problematica sa escatologică referitoare la venirea Domnului, ne permite, nouă, celor care suntem la curent cu istoricitatea conştiinţei actuale umane să ne orientăm spre viitorul lui Dumnezeu. Împotriva oricărei concepţii ciclice a timpului, proprie lumii păgâne şi în opoziţie cu viziunile atâtor oameni care aşează evenimentele pe o lungă linie din care iese în evidenţă doar trecutul,  profeţii veterotestamentari au aşezat opera salvifică a lui Iahwe în prezent. Se naşte astfel o istorie ritmată sub tensiunea unei promisiuni, care tinde spre o împlinire şi care angajează individul în parte şi întreaga comunitate, poporul lui Israel şi toate neamurile, umanitatea şi cosmosul, omul în general care este mântuit de Dumnezeu în viitorul promis. În această perspectivă se aşează anunţul lui Isus: „S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Convertiţi-vă şi credeţi în Vestea cea Bună!” Lumea îşi urmează de mii de ani cursul ei firesc stabilit de creatorul în providenţa sa, pentru ca în final să ajungem cu toţii în faţa Judecătorului suprem. „Veacurile, spunea B. Pascal într-o conferinţă de-a sa, sunt trepte pentru paşii lui Dumnezeu”. Împărăţia lui Dumnezeu se realizează în mod progresiv prin participarea responsabilă a omului. Momentul culminant este cunoscut numai de Tatăl.

      Pe la jumătatea secolului V î. d. C. iudeii sunt deja întorşi de câteva decenii din exil. Templul este reconstituit, dar independenţa politică atât de dorită este un punct pentru care iudeii vor trebui să lupte în continuare. Exilaţii s-au întors la asuprire şi violenţă, venite mai ales din partea administraţiei samaritene care refuza orice compromis religios şi politic. Situaţia prezentă apare ca o dezminţire concretă a promisiunii profetice  formulate în timpul şi după exilul babilonic. Asistăm la o criză gravă de credinţă în sânul micii comunităţi iudaice, care încetul cu încetul este înlocuită cu o relaxare religioasă şi morală. Profetul Malahia nu ezită să denunţe în mod deschis infidelităţile cultuale ale preoţilor şi laicilor, nedreptăţile făcute orfanilor, văduvelor şi străinilor, practica frecventă a jurământului fals şi adulterul, infidelitatea faţă de alianţă şi faţă de coeziunea grupului din cauza căsătoriilor mixte tot mai frecvente.

      La originea acestor comportamente stă îndoiala referitoare la iubirea lui Dumnezeu: „în ce mod ne-ai iubit?” (Mal 1,2). Profetul încearcă să răspundă la această întrebare scoţând în evidenţă acţiunea salvifică a lui Dumnezeu în istorie. Dar cei drepţi, oarecum scandalizaţi de nepedepsirea răufăcătorilor din cauza privilegiilor pe care se pare că Dumnezeu le asigură lor se întreabă: „Unde este Dumnezeul dreptăţii?” (Mal 2,7). Şi rămânând credincioşi impulsurilor lor de credinţă trag concluzia practică: „Ce câştig vom avea dacă păzim poruncile sale, dacă umblăm trişti înaintea Domnului?” (Mal 3,14). Malahia nu se ridică împotriva lor, încearcă să le redea încrederea orientându-i spre viitor: îi invită la speranţă reamintind mesajul tradiţional al „zilei Domnului”. Israel în liturgia sa reactualizează evenimentele minunate cu care Dumnezeu a intervenit în favoarea poporului său şi a reînviat în inimi aşteptarea unei vizite decisive a lui Dumnezeu care îi va pedepsi pe păgâni şi va asigura poporului ales supremaţia universală. Profeţii identifică ziua Domnului cu judecata sa asupra întregii omeniri, neexcluzând nici pe Israel. Atunci va apărea separarea clară între cei nelegiuiţi şi cei drepţi. Primii vor arde ca paiele într-un foc mistuitor, imagine terifiantă pentru a indica eliminarea păcatului realizat de „focul” sfinţeniei lui Dumnezeu. În elanul său incoercibil Dumnezeu comunică omului iubire şi viaţă; focul sfinţeniei sale este „soarele dreptăţii” care îi mântuieşte pe cei care rămân fideli faţă de alianţă.

      Mesajul din Cartea profetului Malahia ne ajută să înţelegem discursul escatologic cu care Luca Evanghelistul, ca şi Matei şi Marcu încheie activitatea lui Isus la Ierusalim înainte de arestarea sa. Cu sensibilitatea sa particulară pentru a scoate în evidenţă dimensiunea istorică a planului salvific al lui Dumnezeu, evanghelistul-medic, în discursul despre sfârşitul timpurilor distinge etapele succesive ale realizării mântuirii: judecata asupra Ierusalimului, timpul Bisericii şi venirea Fiului Omului cu desăvârşirea completă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Totul va fi supus judecăţii. Isus, în discursul de adio către oraşul său şi către istoria Israelului concretizată în templul de la Ierusalim, simbol al alianţei antice, prevede distrugerea lui, pentru ca nimeni să nu-şi facă iluzii încrezându-se în sine însuşi sau în privilegiile sale naţionale. Templul de la Ierusalim, era celebru pentru splendoarea construcţiei sale şi pentru solemnitatea riturilor. Pentru evrei era motiv de orgoliu şi semnifica puterea însăşi. Cu imagini profetice, Isus indică cotitura care se verifică odată cu distrugerea Ierusalimului ale cărei semne premergătoare sunt aceleaşi cu cele care preced marea intervenţie a lui Dumnezeu pentru judecata definitivă. Pe de altă parte atunci când Luca redactează discursul lui Isus, cunoaşte din experienţă directă mărturia curajoasă a lui Petru şi Ioan, martiriul lui Ştefan şi al lui Iacob şi activitatea curajoasă şi neobosită a lui Paul din Tars. Prin urmare, îi invită pe creştinii care au văzut judecata lui Dumnezeu asupra Ierusalimului din anul 70 să aibă o atitudine deliberată, fundamentată pe evenimentul central al morţii şi învierii lui Cristos care este prezent cu spiritul său în Biserică şi în inima fiecărui credincios.

      În încheierea celei de-a doua scrisori către tesaloniceni, Paul îi imploră cu putere şi în numele lui Cristos pe creştini să nu se identifice cu cei care se comportă într-o manieră indisciplinată dar să observe normele conduitei dictate de el. Să urmeze simţul ordinii şi ataşarea de muncă care a caracterizat modul său de a trăi printre ei. Învăţătura este clară şi explicită. Orice om trebuie să trăiască din munca proprie. Pentru a convinge, Paul aduce în discuţie propriul exemplu: s-a ţinut departe de orice dezordine şi deşi avea dreptul să fie susţinut de comunitate, şi-a procurat necesarul cu propriile sale mâini.

      Herman Froi era un nobil care trăia la curtea regelui franc Clotar al II-lea, către anul 640. Împreună cu fratele său, a părăsit palatul regal şi s-a hotărât să se dedice vieţii monahale, stabilindu-se într-o vale, ceva mai la nord de Besançon. Aici a format îndată o familie religioasă pe care o conducea cu o autoritate dulce şi activă. Sfântul Herman îşi rezerva cele mai umile munci, şi în ciuda faptului că a fost sfinţit preot, petrecea zile întregi vânturând grâul pe care ceilalţi fraţi călugări îl treierau pe arie. Iubea foarte mult munca, dar şi mai mult îi iubea pe muncitorii care s-au adunat în jurul mănăstirii şi pe care-i conducea la opera de desţelenire şi asanare a regiunii. Duminica, celebrând Sfânta Liturghie, distribuia poporului Pâinea binecuvântată pe care fiecare venea să o primească lângă altar. Când Herman Froi vedea mâinile bătătorite ale muncitorilor, se înclina şi le săruta cu deosebit respect, căci aceste semne ale muncii săptămânale erau pentru el adevărate stigmate.

      Împlinind învăţătura ce reiese din lecturile de astăzi, având ca exemplu mărturia lui Paul şi a multor sfinţi din viaţa Bisericii, fiecare dintre noi, într-un mod responsabil şi într-o manieră disciplinată să conlucrăm la bunul mers al societăţii în care trăim, şi să fim ziditori ai armoniei şi ai păcii, ai bucuriei şi ai speranţei adică a unei lumi împăcate cu Dumnezeu pe care toţi oamenii o aşteaptă. Dar mai ales, să nu ne abandonăm în braţele unor profeţii false, pierzând legătura cu realitatea istorică, mai ales când ele se prezintă ca un amestec de minciuni, violenţe şi tulburări, făcându-se să se dorească sfârşitul.

      În aşteptarea venirii Domnului, trebuie să înlăturăm ura care dezechilibrează persoana şi destramă comunitatea, trebuie să înlăturăm parazitismul care nu contribuie la edificarea societăţii şi comunităţii ecleziale, să înlăturăm dezordineacare dincolo de faptul că manifestă lipsa de încredere în Dumnezeu şi concentrarea exasperată asupra propriilor forţe scoate în evidenţă o căutare pasională a succesului, fără să ezite să târască şi pe alţii, mai ales pe cei mai slabi în vâltoarea violenţei. Pe de altă parte, noi creştinii, nu trebuie să ne facem iluzii: soarta noastră este aceea ca a lui Isus; calea de urmat e drumul Crucii. Să spunem astăzi cu dezinteres „toate trec” ca să nu ajungem să spunem într-o zi cu durere „toate au trecut”.

      Sunt zile când omeneşte vorbind lucrurile merg mai bine, sunt zile când merg mai puţin bine. Din experienţă ne dăm seama că nu are importanţă dacă lucrurile merg bine sau mai puţin bine, ci contează cum trăim viaţa, pentru că în acest „cum” se află cuprinsă iubirea, singura care dă valoare fiecărui lucru. De fapt, sfinţii ne spun că la sfârşitul lumii vom fi judecaţi despre iubire. În fiecare zi să ne gândim că nu vom duce în Rai nici bucuriile, nici durerile, bogăţiile ori lipsurile. Vom duce în Rai numai dragostea cu care am trăit toată viaţa. Să ne trezim aşadar în fiecare zi fericiţi, fie furtună, fie zi cu soare şi să ne amintim că ziua noastră va valora atât cât vom asimila din Cuvântul lui Dumnezeu pe parcursul ei.

      Dacă vom face aşa, Cristos va trăi în noi în ziua aceea, şi el va da valoare faptelor pe care le vom săvârşi fie direct, fie prin rugăciune sau suferinţă. Doar acestea ne vor urma la sfârşit. Şi vom vedea cum Cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul prin excelenţă ne va face liberi…, liberi de circumstanţe, liberi de acest trup al morţii, liberi de încercările spiritului, liberi chiar de lumea înconjurătoare care ameninţă să destrame frumuseţea şi deplinătatea Împărăţiei lui Dumnezeu în noi. De aceea, fraţilor, timpul prezent de aşteptare este timpul răspunsului liber, al datoriei responsabile de a construi un cer nou şi un pământ nou.

                                                                                                                       Francisc Coşa

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.