Categorii

Duminica a XXXIII-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Prov 31,10-13.19-20.30-31; 1Tes 5,1-6; Mt 25,14-30

„Bine, servitor bun şi credincios! Ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; ia parte la bucuria stăpânului tău!” (Mt 25,21)

Liturgia Bisericii continuă în aceste ultime săptămâni ale anului liturgic îndemnul de a ne îndrepta tot mai mult spre adevărurile eterne. Duminica trecută, prin parabola celor zece fecioare, Cristos ne-a vorbit despre a doua sa venire; însă cum nimeni nu ştie nici ziua, nici ceasul când Mirele va sosi, trebuie să veghem mereu cu candela aprinsă, ca nu cumva să ne trezim afară, în întuneric, asemenea fecioarelor nechibzuite.

În textul evanghelic de astăzi, Isus îşi continuă discursul escatologic, relatând parabola talanţilor. Viaţa pământească, aşa cum ne arată Cristos în Evanghelie, este un timp pentru a administra moştenirea primită de la Dumnezeu. Parabola ne spune că „un om, având de plecat într-o călătorie lungă, i-a chemat la el pe servitorii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia – doi, şi altuia – unul: fiecăruia după puterea lui”. Stăpânul îşi cunoştea bine servitorii şi, de aceea, nu le-a lăsat în grijă părţi egale ale averii, căci ar fi fost nedrept să arunce pe umerii lor aceeaşi parte de povară. Aşa că, a distribuit totul conform cu capacitatea fiecăruia. Astfel, până şi cel care primise un talant a primit mult.

După un timp, stăpânul s-a întors din călătorie şi le-a cerut socoteală servitorilor de averea sa. Servitorii cărora li s-au încredinţat cinci şi, respectiv, doi talanţi i-au valorificat şi au obţinut încă pe atât cât au primit. Cu alte cuvinte, s-au folosit bine de răgazul oferit. De aceea, au avut şi mulţumirea de a vedea bucuria stăpânului: „Bine, servitor bun şi credincios! Ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat… ia parte la bucuria stăpânului tău!” (Mt 25,21) „Nu va intra toată bucuria în cei fericiţi”, spunea în acest sens sfântul Augustin, „ci toţi cei fericiţi vor intra în bucurie”; este vorba despre acea bucurie care „îi înconjoară şi îi absoarbe din toate părţile şi îi cufundă ca într-un abis infinit”, aşa cum remarca sfântul Bernardin din Siena.

Sensul parabolei este limpede: servitorii suntem noi; talanţii sunt calităţile şi darurile primite de la Dumnezeu (inteligenţa, capacitatea de a iubi, bunurile temporare ş.a.m.d.); durata călătoriei stăpânului este viaţa; întoarcerea sa neaşteptată reprezintă sfârşitul vieţii; faptul de a da socoteală reprezintă judecata; bucuria stăpânului exprimă starea de fericire deplină în împărăţia cerurilor.

Aşa cum ne învaţă Isus în repetate rânduri în Evanghelie, nu suntem stăpâni, ci administratori ai unor bunuri pentru care vom da socoteală. Suntem noi cu adevărat buni administratori ai darurilor pe care le-am primit sau, dimpotrivă, suntem stăpâni absoluţi, gata să întrebuinţăm în folos propriu ceea ce posedăm? Ne folosim cum se cuvine trupul şi simţurile, calităţile şi darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu? Slujesc toate acestea la a-l preamări pe Dumnezeu?

Domnul vrea să-şi vadă averea bine administrată, nu să procedăm asemenea servitorului care a primit un talant: „Doamne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi culegi de unde n-ai împrăştiat sămânţa. De teamă, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău!” (Mt 25,25) Înţelegem de aici că acest servitor se comportă asemenea omului lipsit de o credinţă activă în raport cu Dumnezeu. În el predomină teama, stima de sine, afirmarea egoismului şi, de aceea, încearcă să-şi justifice comportamentul pretinzând că stăpânul său este un om nedrept. Însă acest servitor a uitat un adevăr esenţial: omul a fost creat ca să-l cunoască, să-l iubească şi să-l slujească pe Dumnezeu în această viaţă şi apoi să-l vadă şi să se bucure în viaţa veşnică. Când este cunoscut, Dumnezeu este uşor de iubit şi de slujit. Când iubim, slujirea nu este nici dificilă, nici umilitoare, ci devine ceva nobil. Cel de-al treilea servitor îşi cunoştea stăpânul, sau, cel puţin, îl cunoştea altfel decât ceilalţi doi. Dar este evident că nu-l iubea. Iar când nu iubim, este foarte greu să slujim; iubirea este aceea care ne oferă curajul şi puterea de a sluji cu adevărat. De aceea, prin parabola de astăzi, Cristos Domnul îi condamnă pe oamenii incapabili să dezvolte darurile primite şi să le întrebuinţeze în folosul celorlalţi. În consecinţă, ne spune Evanghelia, „celui care are, i se va mai da şi-i va prisosi; dar de la cel care nu are, şi ceea ce are i se va lua” (Mt 25,29).

Darurile divine ne sunt încredinţate într-o măsură diferită fiecăruia dintre noi, însă toate trebuie să tindă spre un unic scop, acela de a i le restitui înmulţite Stăpânului care ni le-a dăruit în mod gratuit. Dumnezeu, dătătorul oricărui bine, pune o mare încredere în fiecare dintre noi, o încredere ce nu ar trebui să fie trădată. De aceea, este necesar să recunoaştem – fără o falsă umilinţă – talanţii pe care Domnul ni i-a încredinţat şi să ne întrebăm asupra modului folosirii lor, amintindu-ne că cel care va „îngropa” propriul dar merită să fie condamnat.

Un fir subtil leagă textul evanghelic de celelalte lecturi de astăzi, care poate fi rezumat în aceste cuvinte: ca fiu al luminii, cel care primeşte şi face să rodească darul lui Dumnezeu ajunge să dobândească viaţa veşnică. Să nu uităm că Dumnezeu este cel care ne dăruieşte totul din iubire, iar pentru el, cu toţii suntem umpluţi de darurile sale. Greul constă doar în a le recunoaşte; însă folosirea inteligenţei şi a iubirii ne poate ajuta să punem în practică în mod constructiv „înţelepciunea inimii”, răspunzând cu faptele noastre la fructificarea talanţilor primiţi.

În acelaşi timp, trebuie să veghem mereu în aşteptarea venirii lui Cristos, aşa cum ne îndeamnă sfântul apostol Paul în cea de-a doua lectură: „Ziua Domnului va veni ca un hoţ, în puterea nopţii… De aceea, să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem…” (1Tes 5,2.6) Invitând la veghere, sfântul Paul cere multă disponibilitate în aşteptarea venirii Domnului. El nu cere o aşteptare pasivă, ci atitudinea şi comportamentul servitorului care se pregăteşte în mod activ pentru a-şi întâmpina stăpânul. Iată de ce creştinul adevărat este acela care veghează; iar ca să nu adoarmă, el munceşte, este activ asemenea femeii desăvârşite pe care o elogiază prima lectură, luată din Cartea Proverbelor: ea este mai de preţ decât perlele, este harnică, cinstită şi bună, se îngrijeşte nu numai de soţul şi de copiii ei, ci şi de cei lipsiţi şi săraci. Ea este „ca o viţă roditoare înăuntrul casei sale”, aşa cum subliniază psalmul responsorial. Cu alte cuvinte, ea este conştientă de talanţii pe care i-a primit, de energiile creatoare de care dispune, şi investeşte cu iubire tot ceea ce a primit pentru a-i face fericiţi pe cei din jur.

Era odată un mare înţelept care ştia să dea răspuns la cele mai dificile şi curioase întrebări. Într-o zi, s-a apropiat de el un păstor cu intenţia de a-l pune la grea încercare. Luând în mână un fluture, păstorul l-a ascuns în pumnul său şi, prezentându-se în faţa înţeleptului, a spus: „Ţin în acest pumn un fluture; ştii să-mi spui dacă este viu sau mort?” Dacă înţeleptul ar fi răspuns: „Este viu!”, păstorul ar fi strâns uşor pumnul şi fluturele ar fi murit. În schimb, dacă ar fi spus: „Este mort!”, păstorul ar fi deschis pumnul şi fluturele ar fi zburat. După un scurt moment de reflecţie, marele înţelept a răspuns: „Fluturele pe care îl ţii în pumn este aşa cum vrei tu: dacă vrei să fie viu, este viu; dacă vrei să fie mort, este mort”.

Iată un exemplu din care putem învăţa că depinde numai de noi ca „talanţii” pe care Dumnezeu ni i-a încredinţat – mai mulţi sau mai puţini, nu contează numărul lor – să nu fie „îngropaţi” de teama Stăpânului, ci, dimpotrivă, să fie investiţi pentru a aduce roade pentru viaţa veşnică. Aceştia au menirea de a ne face să intrăm în bucuria Stăpânului, dacă vom şti să-i preţuim şi să-i investim cum se cuvine. Dumnezeu vrea să fie în comuniune cu noi, iar efortul pe care noi îl facem pentru a fructifica darurile sale îi permite să mărească în noi bucuria de a fi în comuniunea iubirii sale.

Merită aşadar să fim credincioşi aici, pe pământ, în timp ce aşteptăm venirea lui Cristos. Talanţii primiţi de la Dumnezeu vor aduce dobândă pentru viaţa veşnică în măsura în care îi vom întrebuinţa în folosul celorlalţi. Ne vom învrednici de împărăţia cerurilor dacă ne vom dărui cu promptitudine pe noi înşine, dacă vom pune la dispoziţia semenilor noştri toată valoarea interioară şi exterioară pe care o posedăm. Şi ce bucurie va fi atunci când ne vom prezenta înaintea Domnului cu mâinile pline!

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea harul de a iubi darurile sale în noi şi în semenii noştri; să-i cerem mereu capacitatea de a fi mulţumiţi cu rolul pe care ni l-a destinat, să nu-i dispreţuim pe cei mici şi să nu-i invidiem pe cei mari, căci el nu ne judecă după dimensiunea darului pe care ni l-a oferit, ci după modul cum l-am administrat.

Emanuel IMBREA

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.