Categorii

Duminica a XXXII-a din Timpul de peste an – Ciclul C

2Mac 7,1-2.9-14; 2Tes 2,16-3,5; Lc 20,27-38

      Trăim într-o lume marcată de un început, susţinută de o evoluţie mai mult sau mai puţin percepută, dar îndreptată spre viitor. Noi oamenii ne naştem, creştem, ne formăm şi ajungem în cele din urmă la un punct aparent enigmatic, moartea. Privind în urma noastră suntem stăpâniţi de sentimente de bucurie sau de tristeţe din cauza realizărilor sau nerealizărilor noastre, dar îndreptându-ne spre viitor aspiraţiile şi dorinţele noastre prezente par să fie năruite de inevitabila moarte. Viitorul este perceput în lumea noastră consumistă şi doritoare de lucruri extraordinare ca o sursă de nesiguranţă şi de neîncredere.

      În acest context, astăzi, cu trei duminici înainte de încheierea anului liturgic, Biserica ne face o provocare, explicându-ne învăţătura ei referitoare la viitor, care-şi trage obârşia din propovăduirea lui Isus cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Adevărul pe care Biserica ni-l propune şi-l mărturiseşte se bazează pe faptul istorico-supranatural al învierii lui Cristos şi arată că dincolo de moarte există o realitate, percepută prin credinţă. Ea este promisă de Dumnezeu tuturor celor care cred, este oferită ca dar şi răsplată.

      În prima lectură de astăzi, luată din Cartea a doua a Macabeilor, Biserica ne propune viziunea iudeilor despre realităţile ulterioare morţii. Fragmentul martiriului celor şapte fraţi Macabei prezintă o importanţă fundamentală pentru concepţia evreilor despre ceea ce se întâmplă după moarte. Este pentru prima dată când se afirmă în mod explicit realitatea învierii viitoare. Într-un mediu de intoleranţă religioasă şi politică, promovată de ocupaţia seleucidă, condusă de regele Antioh IV Epifanul, soldată cu mulţi morţi, evreii au ajuns în mod gradual la conştiinţa că existenţa omului nu se termină cu moartea. Mama şi cei şapte fraţi Macabei sunt supuşi la violenţe şi torturi pentru a încălca legea iudaică, ce le interzicea consumarea cărnurilor impure. Cu un curaj exemplar, în pofida torturilor la care au fost supuşi, cei şapte fraţi, susţinuţi de credinţa proprie şi de exemplul eroic al mamei înfruntă martiriul, mărturisind adevărul învierii: „Regele universului ne va învia la o viaţă veşnică pe noi care murim pentru a păzi legile lui” (2 Mac 7,9); „De la Dumnezeu am aceste mădulare şi (…) de la el sper să le primesc din nou” (v.11); „Pentru că eu aştept învierea promisă de Dumnezeu, pentru mine e mai bine să mor ucis de mâna oamenilor” (v.14). Pentru credincioşi, cum sunt cei şapte tineri şi mama lor, învierea viitoare va fi spre viaţă, în timp ce pentru cei răi şi nelegiuiţi, ca regele Antioh, această înviere va fi spre osândă.

      Acest adevăr, care provine, după o îndelungată maturizare, de la mijlocul secolului II î.C., îşi găseşte împlinirea în învăţătura lui Cristos. Isus confirmă credinţa în înviere, primită deja de la evrei, concetăţenii săi, dar îi dă şi o perspectivă nouă. Aceasta se fondează şi se concretizează în însăşi persoana sa: „Eu sunt învierea şi viaţa – spune Domnul – cine crede în mine, chiar dacă moare va trăi; cel care trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (In 11,25-26).

      Ocazia pentru Isus de a învăţa despre învierea morţilor provine de la o întrebare, pusă de saducei. Aceştia, după cum scoate în evidenţă Luca, „neagă învierea morţilor” (Lc 20,27). În discuţia cu Isus saduceii pleacă de la un fapt cât se poate de universal: în lume orice om tinde spre o legătură de iubire cu o persoană, care se concretizează în încheierea căsătoriei şi în naşterea fiilor, dar pun problema în termeni paradoxali: o femeie căreia îi mor şapte bărbaţi, fraţi între ei, fără a lăsa un moştenitor, înainte de toate pentru a ridiculiza observarea superstiţioasă a legii şi a tradiţiilor din partea fariseilor, dar şi pentru a-l pune la încercare pe Isus, şi ca atare pentru a-i discredita învăţătura. Aceştia aduc în discuţie concepţia pe care o aveau fariseii, rivalii lor religioşi, despre viaţa de dincolo: un loc de deliciu în care sunt împlinite şi satisfăcute toate dorinţele care au rămas frustrate în timpul vieţii! Ca urmare a acestei concepţii, dorinţa acelei femei de a avea copii trebuia să fie împlinită în viaţa de dincolo. Astfel, legitimitatea căsătoriilor încheiate succesiv ar fi fost o problemă, iar monoandria căsătoriei ar fi fost pusă la îndoială şi Legea ar fi fost supusă unei grele incoerenţe.

      Isus rezolvă silogismul saduceilor fără să nege dintr-o dată această concepţie eronată despre viaţa de dincolo de moarte, dar dând un răspuns revelator, de o profunzime deosebită: „Numai în această lume se căsătoresc oamenii. Dar atunci cei care vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de lumea viitoare şi de învierea morţilor nu se vor căsători, căci ei nu mai pot muri. Ei sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu, devreme ce sunt moştenitori ai învierii” (Lc 20,34-37).

      Ceea ce afirmă Isus este o condiţie nouă, total diferită. El lasă să se înţeleagă faptul că omul nu sfârşeşte odată cu moartea, dar că moartea realizează trecerea spre o altă dimensiune a vieţii, marcată de condiţia imortală. În acea viaţă nu se va mai pune problema perpetuării speciei umane, pentru că toţi oamenii vor fi vii şi nu vor mai muri. Ei vor participa la bucuria Creatorului, formând în jurul lui o „societate” perfectă, consolidată de o iubire inefabilă.

      În continuarea discuţiei Isus apelează la autoritatea cea mai mare a religiei iudaice, arătând că însuşi Moise a intuit într-un anumit mod învierea morţilor, atunci când a avut acea viziune extraordinară a lui Dumnezeu care îi apăruse în rugul arzând. Dumnezeu s-a prezentat în faţa fondatorului religiei mozaice cu numele său propriu: „Eu sunt cel care sunt!”, „Eu sunt Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3,6.14). Atunci când Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, patriarhii erau morţi deja de secole. Aducând acest argument Isus îi blochează într-un fel pe saducei, dar ceea ce vrea El este sublinierea faptului că Abraham, Isac şi Iacob nu sunt morţi, dar sunt vii, pentru că Dumnezeu care i-a chemat şi i-a salvat este un Dumnezeu viu. El este Dumnezeul celor vii, nu al celor morţi. El este Viaţa, izvorul vieţii, cel care iubeşte viaţa şi o dăruieşte.

      Prin urmare Isus îi asigură până şi pe duşmanii învierii, pe cei care negau învierea, de supravieţuirea omului chiar şi după moarte. El ne-a dat nouă creştinilor şi prin noi lumii întregi o „consolare eternă şi o bună speranţă” (2 Tes 2,16). Sensul profund al acestei speranţe ne face vii şi dinamici, liberi şi deschişi, eliberaţi de sclavia lucrurilor trecătoare şi de pasivitatea vieţii prezente. Viitorul nu mai este obscur, nu se mai termină undeva într-un timp nedeterminat, dar capătă o luminozitate, care se află mereu în creştere. Cardinalul Carlo Maria Martini afirmă că „Viaţa creştină este un itinerar, este continuă mişcare, ea înseamnă a pleca dintr-un punct pentru a ajunge la un altul prin etape succesive; nu înseamnă nicidecum a poseda”. Putem parafraza spunând că viaţa creştină înseamnă a iniţia un drum de credinţă odată cu botezul nostru pentru a ajunge la încununarea credinţei noastre odată cu învierea din morţi.

      Sfântul Paul este conştient de revelaţia nouă referitoare la viitorul omului primită de la Cristos. Pentru el învierea morţilor se va derula sub semnul reîntoarcerii Domnului pe norii cerului. El consideră tradiţia primită de la apostoli un tezaur preţios pentru că oferă omului clarviziune asupra drumului ce trebuie să-l parcurgă, pentru că îi dăruieşte omului plinătatea vieţii. De aceea le cere tesalonicenilor să nu se lase tulburaţi de cei care vor să-i abată de la credinţa primită prin apostoli, propunându-le un stil de viaţă mai reducţionist. În Cristos şi în credinţa primită de la El omul îşi găseşte pe deplin realizarea aspiraţiilor sale cele mai profunde. Pentru acest motiv îl imploră pe Domnul ca să îmbărbăteze inimile şi să-i întărească pe creştini în orice faptă şi cuvânt al lor (cf. 2 Tes 2,17).

      În ziua de Paşti a anului 1992 Papa Ioan Paul II a evocat tăria creştinilor chinezi, martori ai lui Cristos în timpul durei persecuţii comuniste. Printre personalităţile evocate a fost şi Martina Wang, o creştină din Shanghai, văduvă cu nouă fii. Dintre cei opt fii care erau în viaţă, şase au fost în închisoare între 22 şi 30 de ani din cauza credinţei lor. Unul dintre fiii ei, preotul iezuit Francesco Zhu, care a fost în închisoare între anii 1953 şi 1983, scrie într-o carte a sa: „Noi cei care am fost închişi şi oprimaţi nu ne temem să apărăm Împărăţia lui Dumnezeu. De ce v-ar fi frică vouă, celor care sunteţi în afara celulelor închisorii? Dacă ar fi necesar, aş fi pregătit să mă lupt chiar şi până la moarte pentru credinţa mea”.

      Observăm că atât în cazul fraţilor Macabei, cât şi al acestor creştini din China, ceea ce îi face aşa de categorici în atitudinile lor este convingerea că viaţa aceasta nu se termină cu moartea, ci ea va fi încununată de o răsplată primită pe măsura credinţei şi a trăirii din această viaţă. Pentru Părintele Zhu Împărăţia lui Dumnezeu nu este ceva abstract, ci este însăşi realitatea iniţiată odată cu prima venire a lui Cristos, care este prezentă printre noi şi pentru cauza căreia este în stare să-şi sacrifice libertatea sau chiar şi viaţa, iar pentru mama lui, cei nouă fii reprezintă instrumentele răspândirii Împărăţiei lui Dumnezeu.

      Şi noi să trăim asemenea lor, fiind pregătiţi oricând să fim martorii şi mărturisitorii Împărăţiei lui Dumnezeu în faţa acestei lumi, iar asemenea recomandărilor făcute tesalonicenilor de sfântul Paul, să ne rugăm ca învăţătura lui Cristos să fie tot mai mult răspândită în lume prin predica şi exemplul viu al creştinilor. Se pare că lumea se teme de Cristos, dar să nu uităm că suntem prietenii lui şi avem datoria morală de a-i răspândi învăţătura, care printre altele luminează şi viitorul uneori atât de nesigur şi obscur al omului modern.

                                                                                                             Gabriel Daniel Popa

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.