Categorii

Duminica a XXXII-a din Timpul de peste an – Ciclul B

Duminica-XXXII-B1Rg 17,10-16; Evr 9,24-28; Mc 12,38-44

          Când Dumnezeu vrea să ne facă să înţelegem ceea ce se aşteaptă de la noi, ne pune în faţă un pedagog bun, ne prezintă exemple elocvente. Isus însuşi mai întâi a început cu «a face», apoi «a învăţat» (cf. Fap 1,1). Liturgia Cuvântului de azi ne invită să medităm exemplul a două văduve pe care le numeşte simplu: văduva din Sarepta şi văduva din Templu.

          În ciuda sărăciei lor, aceste două femei mai găsesc încă ceva de dăruit. Într-adevăr, ele dau ceea ce le este necesar: una dintre ele acceptă să împartă puţinul pe care îl are cu un străin, în timp ce ea şi fiul ei se găseau în pragul morţii; cealaltă, printr-un act de omagiu şi de adoraţie adus lui Dumnezeu, dă şi bănuţii de care avea nevoie pentru a trăi: Dumnezeu valorează mai mult decât viaţa. Aceste atitudini extreme, sunt doar o umbră a comportamentului lui Dumnezeu, care ni l-a dat pe unicul său fiu pentru a ne arăta până unde ajunge iubirea sa pentru noi şi până unde trebuie să meargă şi iubirea noastră faţă de fraţi? „Dacă Dumnezeu ne-a iubit atât de mult şi noi trebuie să ne iubim unul pe altul” (1 In 4,11).

          Prima lectură vrea să ne arate că generozitatea perfectă nu constă în a da puţin sau mai mult, ci totul, şi că Dumnezeu are grijă, prin profetul Ilie, şi de săracii naţiunilor păgâne, cărora vrea să le ofere mântuirea. Ilie fuge din Israel pentru ca să-şi salveze viaţa. El denunţă idolatria poporului şi a conducătorilor lui şi de aceea, regina Isabela care îi ridicase zeului Baal mai multe altare şi chiar şi un templu, căuta să-l ucidă. Ea credea că profetul este cel care a adus seceta asupra poporului şi nu idolatria şi blasfemia casei regale, care îl abandonase pe Dumnezeul cel viu pentru ca să se închine la nişte făpturi. Profetul pleacă din Israel. Fuge în cetatea Sarepta, din Fenicia. Şi iată, că dacă regina Isabela îl persecută pe Ilie, o văduvă din alt neam îi face bine, dacă Isabela impune cultul lui Baal, trăieşte în bogăţie, această femeie simplă, văduvă, trăieşte în sărăcie; dacă, în sfârşit, Isabela este condamnată de Ilie pentru că a întors spatele adevăratului Dumnezeu, văduva, pentru generozitatea ei este binecuvântată de profet. O regină şi o văduvă! Ce diferenţă mare! În mentalitatea iudaică văduvele şi orfanii desemnau una dintre situaţiile sociale cele mai nevoiaşe. Văduva fără fii era reintegrată în casa părinţilor ei. Dacă avea fii, viaţa ei depindea, practic, din pomană. Cu toate acestea, vedem că chiar o văduvă, printr-un act de sublimă generozitate, pune la dispoziţia profetului puţinul pe care-l mai avea, a profetului care sărac fiind, recurge tocmai la o femeie atât de săracă. Ilie cere «puţină apă» şi «o bucată de pâine» tocmai de la aceea care mai avea, pentru ea şi pentru fiul ei, „doar un pumn de făină într–un vas şi un pic de ulei într-un ulcior”(1Re 17,12).

          Ilie îi cere cu credinţă. Are încredere în Dumnezeul căruia îi slujea şi care îi vorbise. El ştie că Dumnezeu îl va ajuta şi de aceea chiar şi atunci când văduva îi obiecta sărăcia ei, el a insistat: „Nu-ţi fie frică. Mergi… mai întâi coace pentru mine o pâine mică şi adu-mi-o, apoi vei face pâine pentru tine şi pentru fiul tău. Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Făina din vas nu se va termina şi uleiul din ulcior nu va scădea” (1Re 17,13-14). Văduva ascultă cu credinţă. Ar fi trebuit să se gândească mai întâi la ea şi la fiul ei. Dar nu. Ea se încredinţează „cuvântului pe care Domnul îl pronunţase prin gura lui Ilie” (v. 16) şi prin generozitatea ei, face o profesiune de credinţă în Iahve, în Dumnezeul cel adevărat şi Dumnezeu o binecuvântează salvându-i viaţa. Această femeie intră astfel într-o categorie care, împreună cu cea a orfanilor şi a străinilor, se bucură de o deosebită atenţie din partea lui Dumnezeu, intră în rândul acelor „anavim”, săraci, pe care istoria Israelului îi prezenta ca pe nişte exemple care anunţau şi prevesteau universalismul Evangheliei.

          Dacă prima lectură ne-o prezintă pe văduva din Sarepta, care este păgână, dar care deşi este săracă, este foarte generoasă şi deschisă darului lui Dumnezeu. Sfânta Evanghelie ne-o prezintă mai întâi pe văduva care se dusese la templu pentru a-la adora pe Dumnezeu, şi apoi atitudinea lui Isus faţă de această văduvă care, în dăruirea ei, parcă uitase şi de cele ce îi erau necesare pentru viaţă. Intrând în templu, Isus s-a aşezat „în faţa sălii tezaurului şi privea mulţimea care punea bani în casetă”(Mc 12,41). Un preot spunea cu voce tare donaţia şi suma ofertei. La un moment dat a venit şi o văduvă care a oferit două monezi mici, adică 1/8 parte din cea mai mică porţie de pâine distribuită în fiecare zi săracilor. Desigur că Isus i-a văzut şi pe cei bogaţi care ofereau mult mai mult. Dar nu… El nu spune nimic despre oferta lor, ci ia în consideraţie tocmai gestul de totală generozitate al acelei văduve, zicându-le ucenicilor: „Vă spun adevărul: această văduvă săracă a pus în casetă mai mult decât toţi ceilalţi”(Mc 12,43). Proporţia dintre pomana ei şi resursele sale pentru viaţă, o aşează deasupra acelora care din punct de vedere material dăruiseră mult. Isus accentuează faptul că a oferit cu o iubire totală, exprimând astfel intimitatea încrederii ei în Acela care hrăneşte păsările cerului şi îmbracă crinii câmpului (cf. Mt 6,26-28). Ea nu a oferit ca toţi ceilalţi, care dădeau „din ceea ce aveau de prisos, ci cu toată sărăcia, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă”(Mc 12,44).

          În faţa gestului văduvei, Isus nu mai adaugă nimic. Gestul ei spunea totul şi de aceea nu mai trebuia explicat. Ucenicii însă, care cunoşteau de acum din învăţătura lui Isus, au înţeles ceea ce voia să le spună: că trebuie să se păzească, să aibă grijă şi să nu judece persoanele şi gesturile lor după aparenţe (cf. Mc 12,40; cf. Mt 23,27ss.). Astfel, cei mai generoşi şi cei mai credincioşi nu sunt în mod necesar, cei care par să fie pioşi. Numai Dumnezeu vede în secret (cf. Mt 6,4.6.18) şi cunoaşte inimile (cf. Lc 16,15; cf. Fap 1,24; 15,8). Intenţia, cea care vine din interiorul inimii, este cea care califică acţiunile umane (cf. Mt 15,19) şi nu cantitatea. Pentru cele pe care omul le săvârşeşte cu intenţie curată, pomana, act al carităţii şi al dezlipirii de sine, este una dintre cele mai plăcute Domnului.

          Sfânta Biserică ne cere astăzi nu numai să descoperim în oferta săracă a acestor două văduve valoarea iubirii, care se ascundea în ea. Ne cere mai mult: să pătrundem, atâta cât putem, deoarece suntem mărginiţi, în însuşi sacrificiul total de iubire al lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care prin oferirea propriei sale vieţi a restabilit legătura dintre om şi Dumnezeu. Numai cel care-l crease pe om, putea să-l răscumpere, să-l salveze pe acesta printr-un act total de iubire. Autorul scrisorii către evrei afirmă cu tărie caracterul decisiv al momentului de pe Calvar. Aici, moartea lui Isus apărea ca un faliment, ca punctul final al unei existenţe omeneşti. Părea că mesianismul lui Isus a intrat pe o cale fără ieşire. Părea că totul trebuia reluat de la început (cf. Lc 24,19-21). Însă nu era aşa. În mod misterios totul era împlinit (cf. In 19,28-30) iar istoria umană ajunsese la etapa ei cea mai importantă. Acum se deschideau noi perspective pentru oameni, deoarece situaţia religioasă era transformată în mod radical. Isus a învins în mod real distanţa care-l separa pe om de Dumnezeu. Ceea ce toţi credincioşii, printre care şi văduva din Templu, ceea ce toţi drepţii făceau în mod simbolic venind la Templu (cf. Ex 23,17; 34,23; cf. 1 Sam 1,22), Cristos a făcut în modul cel mai sublim, prin oferirea sa Tatălui, semn al iubirii sale nemărginite. Şi a făcut-o în favoarea noastră, pentru a ne mântui, pentru ca noi să avem viaţa.

          Tocmai în momentul în care murea pe cruce, prin supunerea sa totală la voinţa Tatălui, Isus Cristos a împlinit acţiunea cea mai decisivă din toată istoria. Acceptând să ia asupra sa toată suferinţa umană el, care era plin de Spiritul lui Dumnezeu, a distrus rătăcirea răului care contamina inimile oamenilor şi îi opunea pe unii altora, şi în acelaşi timp abisul care-l separa pe om de Dumnezeu. Prin ascultarea crucii, prin intrarea în gloria sa, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a devenit Salvatorul şi Mijlocitorul oamenilor. De acum înainte este restabilită relaţia dintre omenire şi Dumnezeu. Calea spre Tronul harului a fost deschisă şi aşa va rămâne (cf. Ev 4, 16). Astăzi, şi noi suntem chemaţi să-i oferim lui Dumnezeu sacrificiul nostru de iubire şi să ne apropiem de Dumnezeu. Văduva din Sarepta se găsea în cea mai mare necesitate când a acceptat să împartă puţinul pe care-l mai avea. Văduva din Evanghelie a dat strictul necesar pentru viaţă. Dar noi, suntem gata de a răspunde invitaţiei Domnului, aşa cum făceau primii creştini? „Vinde tot ce ai, dă săracilor, apoi vino şi urmează-mă” (Lc 18,22).

          Cum să trăim această chemare astăzi, într-o societate în care sensul valorilor tinde să se reducă la posedarea bunurilor, la plăcere, la consumism?

          Această situaţie cere de la noi, creştinii, urmaşi ai lui Cristos, o mărturie de credinţă şi de iubire, cere de la noi o solidaritate cu cei săraci. Acesta este unul dintre aspectele cele mai actuale ale activităţii fiecăruia dintre noi în lume, acolo unde se află, după cum afirmă şi Conciliul Vatican II: „Creştinii care joacă un rol în dezvoltarea economico-socială contemporană şi luptă pentru dreptate şi iubire… să păstreze în mijlocul activităţilor pământeşti o justă ierarhie de valori, în fidelitate faţă de Cristos şi de Evanghelia lui” (Gaudium et spes 72). Într-adevăr, iubiţi credincioşi, fiecare dintre noi, acolo unde se află şi acolo unde munceşte trebuie să-şi desfăşoare activitatea în spirit de iubire şi de dăruire. Din moment ce Dumnezeu a încheiat Alianţa cu noi suntem siguri că suntem pe calea cea dreaptă. Iubirea lui Dumnezeu este infinită. Dumnezeu nu priveşte la cantitate dar la calitate, priveşte la inimă. Este fără valoare ceea ce dăm fără inimă, fără intenţie dreaptă, chiar dacă este vorba de rugăciuni, de sacrificii, de oferte. Să nu ne înşelăm. Se poate ca cineva să facă multe daruri… dar lui însuşi şi nu lui Dumnezeu.

          Tânărului bogat venit la Isus nu-i lipsea decât «un singur lucru». Fariseului din Evanghelie Isus i-a spus: „Nu eşti departe de Împărăţia cerurilor”. Văduva a dat „mai mult decât toţi ceilalţi”, a sacrificat totul, a renunţat la orice siguranţă pământească şi s-a încredinţat lui Dumnezeu. Noi, însă, ce fel de creştini suntem? Să fim conştienţi că nu trebuie să facem numaidecât lucruri mari! Chiar şi atunci când ni se pare că nu avem nimic, putem, totuşi, să oferim ceva. Putem să dăruim surâsul nostru, înţelegerea, ajutorul nostru… şi mai ales iubirea lui Dumnezeu. Să privim numai la Fericitul Ieremia care era un simplu călugăr. Făcea bine tuturor, mai ales celor săraci. Ducea bucuria în sufletele cele mai deznădăjduite. Cerşea de la cei bogaţi şi oferea apoi celor nevoiaşi şi celor bolnavi. A dus o viaţă simplă însă făcea totul cu o deosebită iubire. A oferit tuturor o mărturie simplă, dar care l-a condus spre sfinţenie.

          Lăsându-ne transformaţi de Cristos, să ne dăruim prin faptele de caritate. Dumnezeu regăseşte în noi imaginea sa ori de câte ori ne lăsăm cuprinşi de iubirea lui Cristos care ne spală de egoism şi în acelaşi timp ne deschide către fraţii noştri. Să oferim totul cu bunătate, cu generozitate şi disponibilitate: aceasta se poate face numai din iubire. Aşa a făcut Cristos. Aşa trebuie să facem şi noi!

                                                                                                                            Mihai Roca

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.