Categorii

Duminica a XXXII-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Înţ 6,12-16; 1Tes 4,13-18; Mt 25,1-13

Suntem în cea de-a XXXII-a duminică de peste an şi deci ne apropiem cu paşi repezi de sfârşitul anului liturgic. Este o duminică în care se impune invitaţia de a trăi cu înţelepciune şi vigilenţă. Lecturile de astăzi ne îndeamnă să-l întâmpinăm pe Domnul plini de credinţă, ne încurajează în speranţa învierii şi, în acelaşi timp, ne avertizează să fim vigilenţi.

Prima lectură, luată din Cartea Înţelepciunii, prezintă tema înţelepciunii în cadrul discursului către mai-marii poporului. Înţelepciunea nu este a tuturor, dar este necesară şi folositoare pentru toţi, şi pentru cei care au puterea şi se cred, astfel, autosuficienţi. Cei care o caută o găsesc, iar cei care o au deja o meditează cu plăcere. Căutarea ei implică unele sacrificii, dar nu va dezamăgi pe nimeni. Cu toate acestea, este uşor de dobândit, căci ea vine în întâmpinarea celui ce o caută.

Sfântul apostol Paul, în Prima Scrisoare către Tesaloniceni, adresează îndemnuri şi învăţături cu privire la ziua venirii Domnului. Este de remarcat faptul că această scrisoare este cea mai veche scriere a Noului Testament şi este străbătută, încă de atunci aşadar, de aşteptarea escatologică. Tensiunea aşteptării venirii de-a doua a lui Cristos punea în mod iminent problema datei sfârşitului lumii. De aici se naşte problema prezentată în pasajul proclamat astăzi: ce se va întâmpla cu cei decedaţi înainte de venirea Domnului? Sfântul Paul spune că la înviere vor avea întâietate cei morţi, apoi cei vii, care vor fi rămas până atunci, vor fi răpiţi cu ei în nori. Concluzia sfântului Paul este sugestivă şi plină de semnificaţie: „Astfel, vom fi pentru totdeauna împreună cu Domnul!”

Pasajul evanghelic de astăzi cuprinde atât tema înţelepciunii, prezentă în prima lectură, cât şi tema celei de-a doua veniri a Domnului, din cea de-a doua lectură. Fragmentul este luat din capitolul 25 al Evangheliei după sfântul Matei, capitol care face parte din discursul escatologic. Este vorba despre parabola celor zece fecioare. Scopul parabolei este prezentat încă de la început, adică să ne facă să înţelegem ceva din realitatea împărăţiei cerurilor: „Împărăţia cerurilor este asemenea…” Dar asemănarea nu se limitează la primul verset, pentru care împărăţia cerurilor este asemănată cu „zece fecioare… care au ieşit în întâmpinarea mirelui”, ci cu întreaga parabolă. Personajele pe care se centrează fragmentul evanghelic sunt fecioarele, care, în alaiul celor ce îl însoţeau pe mire, trebuie să ducă aprinse candelele. Evanghelistul îşi centrează atenţia asupra lor, fără să prezinte amănunte ale sărbătorii. Fecioarele care duceau candelele erau numite unele nechibzuite, iar altele înţelepte.

Cum le-am putea deosebi? Prin ce? După ulei! Uleiul este simbolul a ceva important. Nu este, poate, iubirea, caritatea? Şi explic. Apostolul zice: „Eu vă voi arăta o cale şi mai minunată”. Ne întrebăm, desigur, care este această cale şi mai minunată? Răspunsul vine imediat: „Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor” (1Cor 13,1-3). Iată calea cea mai minunată, aceea a iubirii, care este numită şi simbolizată de ulei. Uleiul este un element ce rămâne deasupra tuturor lichidelor. Dacă într-un vas cu apă se introduce puţin ulei, se constată că uleiul rămâne la suprafaţă. Dacă într-un vas cu ulei se toarnă apă, remarcăm că uleiul iese la suprafaţă. În starea sa naturală, uleiul stă deasupra; dacă vrei să schimbi poziţia sa naturală, el se întoarce mereu la suprafaţă şi pluteşte. La fel este iubirea, ea nu poate fi acoperită, nu poate fi închisă!

La miezul nopţii soseşte momentul adevărului: „Vine mirele!” Cele nechibzuite, care nu aveau rezerve, sunt cu candelele stinse şi, de aceea, aleargă la negustori ca să-şi procure uleiul necesar. Dar acum este prea târziu: uşa casei unde are loc ospăţul a fost închisă. Cele nechibzuite bat la uşă şi aud acele cuvinte dure şi înspăimântătoare: „Nu vă cunosc!”

Parabola constituie o ameninţare pentru unii, iar pentru alţii – o încurajare. După ce au ascultat cu atenţie parabola, apostolii şi ucenicii au considerat că este o încurajare adresată lor, căci ei îl urmau deja de mult timp pe Domnul cu toată bunăvoinţa. Ei erau cei înţelepţi şi vigilenţi, cărora Isus le promite intrarea la ospăţul veşnic, şi se străduiau să fie demni de acest ospăţ. În schimb, parabola apărea ca o ameninţare pentru ceilalţi, simpli curioşi şi superficiali, care se duceau să-l asculte pe Isus, numai pentru că-l considerau „VIP-ul” la modă în acel moment, dar nu intenţionau să se angajeze să-l urmeze. În locul vigilenţei şi prudenţei, ei preferau să trăiască la întâmplare, fără un scop precis.

Între timp, Isus continuă să vină ca noi să-l putem întâlni: de fapt, ştim că este prezent în fraţii noştri. Ne-a spus chiar el: „Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40). Putem exemplifica afirmaţia printr-o mică istorioară, a acelui om căruia i s-a spus: „Repede! Grăbeşte-te, astăzi vine Domnul să te viziteze!” Imaginaţi-vă emoţia acestuia. S-a gândit: „Trebuie să alerg imediat acasă, să pun totul în ordine, pentru ca totul să fie demn de Domnul!” În timp ce alerga, gâfâind, iată un nenorocit, la colţul străzii, care i-a întins mâna, cerându-i ceva de pomană. Dar el i-a răspuns: „Nu mă încurca, mă grăbesc! Nu ştii că Domnul vine astăzi la mine?” Un şofer, ce împingea maşina sa, în pană de motor, era sleit de puteri şi, zărindu-l pe acest om, l-a rugat: „Te rog, ajută-mă, căci singur nu mă descurc!” Atunci, el a replicat: „Nu am timp… Nu ştii că îl aştept pe Domnul?” Mai departe pe stradă era un sărman om întins la pământ, care gemea şi spunea: „Sunt bolnav, ajută-mă să ajung la spitalul cel mai apropiat!” Dar omul nostru a alergat mai departe. Ajuns acasă, a pus totul în ordine, a pregătit cina, a pus vinul la rece şi aştepta. Dar Domnul nu a venit. În plină noapte a trecut pe la el un prieten care l-a întrebat: „Este adevărat că astăzi îl aşteptai pe Domnul?” „Da, dar când vine?” „A venit deja de trei ori la tine, dar tu nu l-ai recunoscut”. Înţelegem uşor că Domnul era sărmanul care-i cerea de pomană, era şoferul ce împingea maşina, era bolnavul căzut pe stradă. Poate vă gândiţi că istorioara este bună numai pentru copii, dar este foarte potrivită şi pentru noi. Isus a venit în lume la Betleem şi se va întoarce la sfârşitul lumii. Dar se pare că el continuă să întârzie, la fel ca mirele din parabolă. Dar noi să-l recunoaştem şi în cei mici, căci astfel vom fi mai aproape de el, şi el mai aproape de noi. Michel Quoist spunea: „Cristos se ascunde mai puţin decât credem noi: ochii noştri sunt cei care nu sunt obişnuiţi să-l vadă”. Iar fericita Tereza de Calcutta a remarcat prezenţa lui Isus în cei săraci şi, de aceea, a spus: „Eu îl văd pe Dumnezeu în fiecare fiinţă umană”. Şi a mers să-l întâlnească la periferiile Calcuttei.

Şi noi în faţa Domnului trebuie să fim vigilenţi şi înţelepţi. Isus ne-a avertizat în această privinţă, încheind parabola astfel: „Vegheaţi aşadar, căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!” Această parte concluzivă vrea să sublinieze încă o dată semnificaţia parabolei. Comunităţii creştine divizate între speranţa întoarcerii lui Isus şi tristeţea unei lungi aşteptări, Matei îi arată că această întârziere nu este un timp mort, în care istoria mântuirii nu înaintează, ci o perioadă de intensă pregătire. Da, Domnul, cu siguranţă, se va întoarce.

„Fiindcă mirele întârzia…” vrea să spună nu că Fiul Omului va întârzia cu adevărat, ci că toate calculele făcute de oameni în ceea ce priveşte Ziua de Apoi sunt eronate. „Vegheaţi aşadar, căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul”. În parabolă, chiar şi fecioarele înţelepte au adormit; dacă aşadar este inevitabil să nu adormim, cum vom putea noi veghea? Sfântul Augustin spune: „Veghează cu inima, cu credinţa, cu speranţa, cu iubirea, cu fapta; după ce vei fi adormit cu trupul, va veni momentul să te trezeşti. Apoi, după ce te vei fi trezit, pregăteşte-ţi candela. Atunci, nu te teme, căci o vei alimenta cu uleiul conştiinţei, iar mirele te va înconjura cu îmbrăţişarea spirituală şi te va duce în casa în care nu trebuie să mai dormi, unde candela ta nu se mai poate stinge”. Astăzi, din contră, suntem trişti, iar candelele noastre sunt agitate de vântul acestei lumi şi al ispitei, totuşi, flacăra noastră arde, prin tăria inimii, într-un fel în care vântul ispitei nu o stinge, dar face ca flacăra să crească.

Dar dacă vom aştepta ultima clipă ca să ne întoarcem, după o viaţă plină de plăceri, belşug, păcate, este cel mai sigur mod de a rata intrarea în împărăţia cerurilor, pentru că atunci nu va mai fi timp pentru a fi buni cu ceilalţi, pentru a împărţi averea săracilor, pentru a ne mai ocupa de suflet, ci doar pentru a regreta că am trăit degeaba pe acest pământ. Uşa nu se va mai deschide a doua oară.

Să încercăm „să gândim” cu inima, nu atât cu mintea, şi nu vom greşi. Şi astfel, vom putea şi noi să ne numărăm printre cei primiţi la ospăţ.

Daniel-Nicu BUTACU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.