Categorii

Duminica a XXXII-a din Timpul de peste An – Ciclul A – Lectio divina

În această lună, noiembrie, ne apropiem de „sfârşitul anului liturgic”. Căderea frunzelor de toamnă ne mai aminteşte şi că orice lucru merge spre un „sfârşit”. Biserica ne propune, în aceste ultime trei duminici, trei pasaje din evanghelie extrase, tocmai, din ultimul mare discurs al lui Isus, unde Matei a regrupat învăţăturile despre „Timpurile de pe urmă”: anunţ al distrugerii Templului din Ierusalim (Matei 24,1.25)… invitaţie la vigilenţă pentru Venirea Fiului Omului (Matei 24,26.44)… trei parabole despre vigilenţă: servitorul care îşi aşteaptă stăpânul, cele zece fecioare, talanţii (Matei 24,45 – 25,30)…  judecata din urmă (Matei 25,31-46) 

Împărăţia cerului este asemenea cu zece fecioare invitate la nuntă, care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui.

Isus nu ezită să ne dea, la începutul povestirii sale, o imagine de frumuseţe, de tinereţe şi de bucurie: zece fecioare, după textul grec «parthènoi». Eleganţa acestor tinere domnişoare mai este subliniată şi prin gestul lor: ele ţin în mână, în noapte, o lampă. Ele sunt invitate la o „întâlnire”. Cineva se căsătoreşte: mirele le aşteaptă. Vechiul Testament îl prezenta pe Dumnezeu ca un mire al lui Israel.

Când Matei scrie această povestire, imaginea nupţială este deja trăită în mod clar: acest mire misterios… este Isus în persoană… iar iubita lui este Biserica şi fiecare din noi… Sfântul Pavel, scuzându-se aproape de îndrăzneala lui, a avut curajul  să scrie: „V-am logodit cu un mire unic, ca să vă prezint lui Cristos, ca pe o fecioară curată” (II Corinteni 11,2). Logodnă. Căsătorie. Iubire. Imagini de frumuseţe, de viaţă, de fericire.

Aşadar parabola de astăzi ne face să pătrundem intens în inima lui Isus: el se consideră ca un mire, el iubeşte. Acest simbolism, care abundă în toată Biblia, iese la lumină în mai multe locuri din evanghelii: Marcu 2,19; Luca 5,34; Matei 9,15; Ioan 3,29. Pentru noi, viaţa creştină este aceasta? Demersul unei logodnice care „merge în întâmpinarea” logodnicului ei? Dorinţa înflăcărată a unei întâlniri de iubire? 

Cinci dintre ele erau nechibzuite, iar cinci erau înţelepte. Cele nechibzuite, luând candele, nu au luat cu ele untdelemn. Cele înţelepte au luat untdelemn în vase, o dată cu candelele lor.

Ne dăm seama deja că, după obiceiul său, Isus nu ia cuvântul numai ca să ne povestească o istorioară frumoasă. Să nu uităm că în momentul când Isus povesteşte această parabolă contextul este dramatic: Isus este cu câteva zile înainte de moartea lui, violentă… tocmai le-a adresat invective, în mod dur, fariseilor (Matei 23,1-39)… acum „procesul” lui Isus este deja făcut în spiritul adversarilor lui… ei au hotărât deja să-l ucidă, cum „i-au ucis pe toţi profeţii” (Matei 23,34-37).

Aceste cinci fecioare „nechibzuite” nu sunt numai nişte „zăpăcite”, nişte persoane „neprevăzătoare”. Cuvântul grec, şi de această dată, este mult mai tare. Este vorba de „nebune”, «môrai»! Şi, în sensul biblic, „nebun” nu este mai întâi un prost lipsit de inteligenţă, este cel „necredincios”, cel care este destul de nebun ca să se opună lui Dumnezeu: „Nebunul (môros) spune în inima lui: nu există Dumnezeu!” (Psalmul 14,1). În evanghelii, tot acest cuvânt îl desemnează pe „cel care şi-a construit casa pe nisip şi care nu a pus în practică cuvintele lui Isus” (Matei 7,24)… „fariseii ipocriţi şi nesăbuiţi” (Matei 23,17). Aşadar, cele cinci fecioare „nechibzuite” nu sunt doar nişte drăguţe zăpăcite, lipsite de minte sau numai distrate. Este în cauză o atitudine spirituală fundamentală: este „înţelept” cel care îşi întemeiază viaţa pe Dumnezeu… şi „nebun” cel care o întemeiază pe sărmanele sale referinţe pur omeneşti. Da! Viaţa este un lucru foarte serios: aici are loc o alegere… se pregăteşte şi se pune în joc ceva grav. Isus ne aminteşte aceasta, dacă e nevoie, zugrăvindu-ne tabloul celor cinci fecioare înţelepte şi cinci fecioare nebune. Tu, ce ai ales? Înţelepciunea lui Dumnezeu? sau nebunia?

Fiindcă mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit.

Dacă istoria n-ar fi decât o descriere de nunţi obişnuite, detaliul ar fi destul de neverosimil. Dar suntem, evident, într-un limbaj simbolic. În „discursul escatologic” în care se situează, aceste detalii capătă un puternic relief. Este aceeaşi idee ca şi în parabola „servitorului care îşi aşteaptă stăpânul”, şi care începe să fie rău şi beţiv pentru că „stăpânul întârzie” (Matei 24,48.49).

A aştepta! A-l aştepta pe cineva care întârzie să vină. Crezul nostru ne face să mărturisim că „aşteptăm întoarcerea lui Isus”: el „va veni cu mărire, ca să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi”. Dar întâlnirea este imprevizibilă.

Şi Isus ne previne: riscăm să adormim şi să uităm: este grav. Imaginea somnului este impresionantă: a-şi „dormi” viaţa creştină în loc de a o „trăi”. Tot aşteptându-l pe Dumnezeu, „care întârzie”, care rămâne în aparenţă îndepărtat, sfârşim prin a ne dezgusta, şi este lipsa de căldură, rutina, lenevirea spirituală.

La miezul nopţii s-a auzit un strigăt: „Iată, vine mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”

„La miezul nopţii!” Întotdeauna Dumnezeu vine „noaptea” (Luca 12,39.40; Matei 24,43.44; Luca 12,20;  Marcu 13,35.36).Voi ştiţi că Domnul soseşte în toiul nopţii, ca un hoţ” (I Tesaloniceni 5,2).

„Un strigăt!” Un strigăt care sfâşie noaptea. Deci scena este voit dramatizată. Acest strigăt surprinde pe toată lumea: Dumnezeu vine pe neprevăzute, „în ceasul când nu ne gândim” (Matei 24,44), „pătrunzând ca fulgerul” (Matei 24,27). Singurul minut cu adevărat important pentru fiecare este într-adevăr acesta: minutul lui Dumnezeu… minutul „întâlnirii”… minutul în care, pentru fiecare din noi, veşnicia străbate timpul şi îl sfâşie ca într-un strigăt neaşteptat. Nimeni nu ştie când se întâmplă aceasta. Astăzi? Mâine? Peste un an? Peste zece ani? Isus ne previne că, atunci, trebuie să fim gata. Iată-ne preveniţi, o dată pentru totdeauna.

În acest moment, sunt eu gata? Mă va surprinde strigătul care îmi va sfâşia întunericul?

Atunci s-au trezit toate acele fecioare şi şi-au pregătit candelele.

În povestirea lui Isus, „toate” au adormit: înţelepte… şi nebune… Toate au greşit în aşteptare. În limbajul simbolic, toate au fost infidele.

Cât de bine ne cunoşti Tu, Doamne! Nu te miri de slăbiciunile noastre. Dar ce aştepţi de la noi?

Să avem numai „lampa aprinsă”.

Nu ceri imposibilul: numai acest mic rest de vigilenţă, o mică lampă ce continuă să „vegheze” în timp ce noi dormim. Deja aceasta era intenţia delicată a miresei din Cântarea Cântărilor (5,2): „Eu dorm, însă inima mea veghează”. Da, Doamne, ştiu că nu te iubesc destul. Dar aş vrea să te iubesc mai mult. Deseori mi se întâmplă să nu te mai aştept, dar priveşte, Doamne, mica mea lampă şi provizia ei de ulei.

Cele nechibzuite au zis către cele înţelepte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele”. Dar cele înţelepte au răspuns: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; mai bine mergeţi la  vânzători şi cumpăraţi-vă”. Plecând ele ca să cumpere, a sosit mirele. 

În acest moment al povestirii este mereu cineva care se scandalizează de atitudinea egoistă a acestor aşa zise „fecioare înţelepte”. Trebuie să spunem, din nou, că aceasta înseamnă că nu s-a înţeles nimic din genul literar al „parabolei”. Am constatat acest lucru de multe ori: nu toate detaliile sunt purtătoare de învăţătură.

Este foarte clar că, aici, nu se poate ca Isus să vrea să ne spună: gândiţi-vă numai la voi… refuzaţi serviciile care vi se cer… păstraţi-vă toate bogăţiile pentru voi! A spus îndeajuns contrariul în alte pasaje din evanghelii.

Dar Isus trebuie să fi vrut să ne dea o mare lecţie, de vreme ce a făcut-o să treacă printr-un detaliu atât de neverosimil, îngroşat intenţionat, ca într-o caricatură, ca să se vadă bine: aşadar gândiţi-vă! Vânzătorii de ulei erau în spatele tarabei, în toiul nopţii, ca să-şi aştepte clientele, trimise de micuţele lor prietene răutăcioase şi egoiste!  Iar când fetele neprevăzătoare şi-au sfârşit cumpărăturile, ei bine, pornesc din nou spre sala nunţii!  Trebuie să fie ceva cu asta. Ce vrea deci Isus să ne spună?  Să ascultăm continuarea povestirii.

Cele care erau pregătite au intrat „cu el” în sala nunţii şi uşa s-a închis. Mai târziu au venit şi celelalte tinere şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el le-a răspuns: „Vă spun adevărul: nu vă cunosc”.

„Fecioarele nebune” n-au ştiut să fie gata. Ca şi celelalte, şi-au dat silinţa, dar prea târziu! Ca şi celelalte, au sfârşit prin a-şi aprinde lampa, dar prea târziu! Ca şi celelalte au ajuns la uşa unde era nunta, dar prea târziu! Iată ce vrea să spună Isus. Nu noi alegem ora.

Un lucru este evident, că nu este vorba de un mire obişnuit. Este vorba de Judecătorul escatologic, căruia ne adresăm cu însăşi cuvintele ce se spun lui Dumnezeu: „Doamne!”. „Nu oricine îmi zice ‘Doamne! Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui” (Matei 7,21-23).

Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!

Această teribilă sentinţă face să iasă în evidenţă toată gravitatea libertăţii noastre umane. Nu am fost iubiţi în glumă. După limbajul biblic, „nebunele” nu sunt aruncate afară din sala de nuntă decât pentru că, mai întâi, ele l-au aruncat pe Dumnezeu. Judecata făcută de Dumnezeu nu face decât să traducă ce au meritat ele prin propria lor comportare. Fariseii din timpul lui Isus trebuie să fi înţeles foarte bine.

Dar acum este vorba de noi, de mine. Sunt eu gata?  „Veghez”?

NOËL  QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.