Categorii

Duminica a XXXI-a din Timpul de peste an – Ciclul C

duminica-xxxi-tpa-c-lectioÎnţ 11,22-12,2; 2Tes 1,11-2,2; Lc 19,1-10

      Dintotdeauna omul s-a întrebat despre scopul, despre rolul existenţei răului în lume. Dacă Dumnezeu este Bunătate infinită, de ce există rău în lume? De ce permite Dumnezeu răul în lume? Care este menirea lui pe acest pământ? Omul s-a simţit adesea confruntat cu următoarea problemă: pentru ce păcătoşii, cei aroganţi, cei care abuzează de putere par să prospere prin nedreptatea lor, în timp ce cei buni şi cei sărmani suferă consecinţele nedreptăţii?

      Omul biblic a căutat un răspuns la faptul că Dumnezeu, Atotputernic şi Sfânt, acţionează cu atâta răbdare împotriva răului, dar mai ales împotriva celor păcătoşi. Fragmentul luat din Cartea Înţelepciunii, pe care l-am ascultat astăzi în prima lectură, ne dă răspunsul la acele întrebări care au frământat atât de mult omul şi care-şi păstrează şi astăzi actualitatea: Domnul este răbdător cu cei păcătoşi şi cu cei drepţi, cu toată omenirea, pentru că el iubeşte tot ceea ce există şi nu dispreţuieşte nimic din ceea ce a creat; căci dacă ar fi urât vreun lucru nu l-ar fi creat (cf. v. 24). În faţa lui Dumnezeu universul întreg este ca un fir de praf sau ca o bobiţă de rouă gata să se evapore (cf. v. 22), însă „Dumnezeu are milă de toţi, nu priveşte la păcatele oamenilor, ci aşteaptă convertirea lor” (v. 23). În fiecare creatură există suflul vivificator al lui Dumnezeu, fiecare fiinţă este obiectul iubirii eficace a lui Dumnezeu, care acordă mereu încredere vieţii omului şi posibilităţii convertirii lui, chiar şi atunci când omul uită de Dumnezeu sau nu mai are încredere nici chiar în el însuşi. Filozoful spaniol Nunez Alonso întrebat într-o zi ce mesaj ar transmite unui aparat care, instalat pe un satelit, ar repeta acel mesaj, transmiţându-l astfel printre aştrii universului, a dat acest răspuns: Chiar dacă toată lumea ar uita de Dumnezeu, Dumnezeu nu ar uita niciodată de lume!

      Într-adevăr, iubirea lui Dumnezeu este infinită: fiinţele subzistă prin voinţa divină şi sunt păstrate în existenţă în conformitate cu prima lor vocaţie de a fi în creaţie. Domnul nu este numai Creatorul lucrurilor şi al oamenilor, dar este în mod esenţial „iubitor de viaţă” (v. 26). Dumnezeu vrea ca oamenii, în pofida slăbiciunilor şi păcatelor lor, să trăiască. Finalitatea pedepsei moderate a lui Dumnezeu nu este moartea omului, dar „ca să se întoarcă de la rău şi să creadă în Dumnezeu” (12,2). Dumnezeu este iubire plină de afecţiune nu numai faţă de aceia care au puterea de a-l urma pe calea dreptăţii, dar el este Tatăl plin de afecţiune îndeosebi faţă de cei păcătoşi, faţă de cei care au mai multă nevoie de îndurarea sa.

      Ceea ce Cartea Înţelepciunii afirmă în linie generală este foarte bine ilustrat în fragmentul evanghelic ascultat astăzi, printr-un fapt concret şi foarte elocvent: convertirea lui Zaheu. Răspunsul la întrebările iniţiale referitoare la atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi este dat la un nivel superior de însuşi Isus Cristos, Iubirea întrupată a lui Dumnezeu. Întâlnind Iubirea, Zaheu face marea descoperire de a se vedea iubit. Această descoperire îl face capabil să iubească, să-i facă fericiţi pe alţii. Câţi oameni răi nu rămân răi pentru că nimeni nu-i iubeşte!

      Evanghelistul Luca indică cu precizie ambientul geografic şi social unde se desfăşoară şi se continuă revelaţia milostivirii lui Dumnezeu în Isus Cristos: oraşul Ierihon. Aici, în acest oraş, Isus a ajuns la penultima etapă a misiunii sale pe acest pământ. Tot itinerariul parcurs de Isus este sintetizat de sfântul Petru în Faptele Apostolilor astfel: „Trecea prin regiune făcând bine” (10,38). Fiecare oprire a lui Isus devine un moment de ajutor şi de mântuire. Orbului, care şedea la marginea drumului şi care cu încredere invoca: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”, Isus îi redă vederea şi capacitatea de a-l lăuda pe Dumnezeu. Lui Zaheu, care se urcase într-un sicomor de la marginea drumului pentru a-l putea vedea, Isus îi dă posibilitatea de a-L primi în casă  şi posibilitatea convertirii. Situaţia acestor doi oameni este foarte diferită, după cum diferită este întâlnirea lor cu Cristos. Dar ambii obţin ajutorul lui Dumnezeu prin intermediul lui Cristos, care nu îi neglijează trecând mai departe, ci se opreşte şi intră în dialog cu ei.

      Zaheu era şeful vameşilor care, conform mentalităţii iudaice, erau dispreţuiţi de toţi şi mereu marginalizaţi. Fiind deci, vameş, adică cel care strângea taxele, slujind în acest mod unei puteri străine, puterii romane, şi cu toate că era bogat şi avea o stare materială bună, nu era, totuşi, bine văzut de cei care deţineau o responsabilitate determinantă în societate.  Acest conflict ar putea să fie unul din motivele interesului său pentru Isus, interes determinat însă, în cea mai mare parte, de curiozitate. În orice caz, îl pune în mişcare, îl face să se „deranjeze” pentru a reuşi să-l vadă pe Isus. Din cauza mulţimii şi datorită faptului că era mic de statură, Zaheu aleargă înaintea mulţimii, se urcă într-un sicomor; şi aici găseşte, în sfârşit, un loc de unde, cu siguranţă, putea să arunce o privire asupra lui Isus. Sigur, nu se potriveşte demnităţii unii om bogat să alerge, să se urce într-un pom. Aşa fac de obicei copiii. Însă Zaheu acceptă să devină ridicol, sfidând ilaritatea celor din jur, atât de mare era dorinţa lui de a-l vedea pe Cristos. Isus ştie foarte bine cine este Zaheu; totuşi, nu-l dispreţuieşte, nici nu-l mustră, ci se îndreaptă către el cu un gest amabil de prietenie. Se opreşte sub copacul în care se afla Zaheu, care, pe moment, era foarte fericit. Acum ar fi putut să-l vadă pe Isus „în acţiune”, săvârşind vreo minune. Însă Isus ridică ochii, îl vede pe Zaheu şi-i spune: „Coboară repede, pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta” (19,5). Isus îi îngăduie astfel lui Zaheu nu numai să-l vadă, dar chiar să-l poată cunoaşte şi să primească mântuirea. Acum are loc schimbarea radicală în viaţa şi destinul acestui om care are fericirea de a se întâlni cu Isus. Isus a înţeles „mâna” pe care Zaheu o întinsese cu timiditate către El. Preia iniţiativa şi-l pune pe Zaheu pe un drum nou. Intrând în casa lui Zaheu, nu face altceva decât să împlinească voinţa lui Dumnezeu: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta” (19,5). Dumnezeu nu a renunţat nici la vameşi, nu i-a respins, fiind chemaţi şi ei la comuniunea cu El. Împotriva oricărei critici, Isus arată în mod clar că vameşii nu sunt excluşi de la mântuire: „Astăzi s-a făcut mântuire acestei case, întrucât şi el este fiul lui Abraham”(19,9).

      Faptul că Isus s-a autoinvitat în mod spontan în casa lui Zaheu, provoacă în acesta o mare bucurie. Dorinţa lui de a-l vedea pe Isus este mai mult decât satisfăcută. A devenit aşa de entuziasmat încât, înainte ca Isus să mai spună ceva, a început să-i răspundă spontan, dar natural, în termenii pe care îi cunoştea mai bine, cei financiari: „Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva, îi dau înapoi împătrit” (19,8). Convertirea, susţinută de bucurie, se reflectă în viaţa practică: Zaheu deschide casa sa, bunurile sale altora, în primul rând săracilor. Zaheu ajunge astfel la o convertire efectivă. Nici unui alt om bogat evanghelistul nu-i atribuie o decizie ca aceea a lui Zaheu. Isus declarase mai înainte: „Cât este de dificil pentru cei bogaţi să intre în Împărăţia cerurilor” (18,24). Dar, în mod just, a continuat: „Ceea ce este imposibil oamenilor este posibil lui Dumnezeu” (18,27). Şi iată că miracolul convertirii şi al iertării a venit. Zaheu primeşte mântuirea prin Isus, prin Iubirea însăşi.

      Pentru Zaheu, simpla curiozitate de a-l vedea pe Isus este răsplătită cu prezenţa sa divină. Fiecare fiinţă ce ne este dat s-o întâlnim în lume, chiar şi numai pentru o clipă, ne transmite un mesaj din partea lui Dumnezeu, pe care îl putem descifra cu puţină iubire. Într-una din zile, Maica Tereza de Calcutta a adus la un azil pe un sărman indian, aruncat în stradă şi aproape mort, dându-i îngrijirile necesare. Când şi-a revenit, acesta i-a spus cu sarcasm: „Dacă toată viaţa am trăit ca un câine, de ce vrei ca acum să mor ca om?” Ea i-a răspuns: „Fiindcă am văzut pe chipul tău faţa lui Isus îndurerat!” Înţelegem noi că slujind pe aproapele, îl putem descoperi pe Dumnezeu? Nu ne vom mira de faptul că la judecată, în ziua de apoi, Isus va chema în Împărăţia Tatălui pe toţi aceia care au făcut un mic bine aproapelui, în numele iubirii. Isus a întâlnit un om care era marginalizat de semeni, un om cu un comportament greşit. După întâlnire a lăsat în urma sa un om care, cu bucurie, ştie că este iertat de Dumnezeu şi că s-a întors pe drumul cel drept. Când omul iubeşte pe semenii săi participă la fericirea adevărată, la fericirea lui Dumnezeu, care îl întăreşte şi-l înalţă în demnitate.

      În acelaşi context ne vorbeşte şi sfântul Paul în lectura a doua. Paul aminteşte comunităţii din Tesalonic realismul evangheliei: Nu vă lăsaţi uşor amăgiţi şi tulburaţi de inspiraţii prezumtive şi de cuvinte, ca şi cum ziua Domnului ar fi iminentă, dar chemaţi de Dumnezeu să duceţi la împlinire orice voinţă de bine şi lucrarea credinţei voastre (cf. 12,2; 11,1). Paul trasează norma completă a vieţii creştine: chemarea, voinţa de bine şi faptele credinţei, împlinite pentru preamărirea lui Cristos. Însuşi Dumnezeu este cel care ne susţine în acest itinerariu existenţial.

      Zaheu era un om care trăia pentru bani. Orice gând al său era îndreptat spre bani. Banul îi dădea un sentiment de siguranţă. El voia să-l vadă pe Isus, dar numai să-l observe, nu să fie convertit de el. Aşteptând în sicomor să-l zărească pe Isus se gândea probabil numai la subiectul său preferat: banul. Noi toţi suntem adesea asemănători lui Zaheu, şezând pe „ramura unui copac” numai pentru a observa: aceştia ar trebui să facă asta, ceilalţi altceva, etc. „Şedem într-un copac”, deasupra realităţii, privind pe alţii de sus, vorbind de unii sau de alţii, ceea ce ar trebui să spună, să facă, să scrie. Judecăm, criticăm, fără să ne implicăm, doar observând şi rămânând detaşaţi, aşa cum voia să facă Zaheu. Dar nu putem rămâne astfel. Isus, ca şi în cazul lui Zaheu, ne adresează astăzi, fiecăruia dintre noi, aceeaşi invitaţie: Coboară, uneşte-te cu mine, deschide-te dimensiunilor şi posibilităţilor tale reale. Să nu ne limităm, deci, să fim doar observatori. Să nu ne limităm noi înşine la a ne ocupa numai de bani şi de necesităţile biologice. Tot ceea ce ne înconjoară, ziarele şi publicitatea, radioul şi televiziunea, încearcă să ne convingă că putem fi consideraţi capabili numai de a mânca şi de a bea, doritori de aur şi de argint, de automobile şi călătorii, de bere, de coca-cola, de împrumuturi, de credite. Noi, însă, suntem chemaţi la o demnitate mai mare. Suntem fiii lui Dumnezeu. Dumnezeu este destinul nostru.

      Să coborâm, aşadar, din „pomul” indiferenţei noastre şi să respectăm în noi înşine şi în fiecare altă fiinţă acea origine cerească, acel ecou divin pe care Dumnezeu l-a pus în noi. Lui Zaheu, considerat un om pierdut, i s-a oferit mântuirea. El a acceptat-o, deschizându-şi casa şi inima Mântuitorului. Aceeaşi ofertă Dumnezeu nu încetează s-o facă astăzi fiecărui om: „Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva aude glasul meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, iar el cu mine” (Apoc 3,20).

                                                                                                                      Marcelin Rediu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.