Categorii

Duminica a XXXI-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Mal 1,14; 2,1-2.8-10; 1Tes 2,7-9.13; Mt 23,1-12

„Toate faptele le fac pentru a fi văzuţi de către oameni!” (Mt 23,5a)

În această a XXXI-a duminică de peste an, suntem împreună în jurul altarului, participând cu însufleţire la această întâlnire de credinţă cu învăţătorul Isus Cristos, dar şi cu ceilalţi fraţi ai noştri. Ne întâlnim în mod real cu Domnul Cristos şi aşezăm pe altar realizările, problemele şi recunoştinţa noastră. După ce, duminica trecută, Isus, întâlnindu-se cu fariseii, respinge un ultim atac din partea unuia dintre ei, doctor al legii, în această duminică pune degetul pe rană în ceea ce îi priveşte pe cărturari şi pe farisei.

Mesajul central al liturgiei cuvântului de astăzi este imaginea unui Dumnezeu „gelos”, a unui Dumnezeu care nu acceptă compromisuri din partea fiilor săi, pe care-i întâlneşte şi de la care cere coerenţă în trăirea chemării lor.

A vedea întâlnirile ce se consumă în lecturile de azi înseamnă a vedea întâlnirea lui Isus cu fariseii, a lui Malahia cu preoţii şi cu poporul lui Israel, a lui Paul cu tesalonicenii. Sunt întâlniri între oameni, dar la care este prezent şi Dumnezeu. Sunt întâlniri în duh şi adevăr, dar şi în logica lumii, logica imaginii, a măştii, a disimulării.

A judeca aceste întâlniri – şi, mai concret, cores-pondentele lor de azi – înseamnă a judeca întâlnirea lui Isus cu partidele (în sens larg, nu strict politic!), întâlnirea oamenilor cu acestea şi a Bisericii. Istoria, în mare măsură, se repetă, chiar se amplifică, creşte.

A acţiona având convingerea că numai Dumnezeu are acces la realitatea ultimă a persoanei – numai întâlnirea cu el este o întâlnire în adevăr şi numai la întâlnirea unde este prezent şi el este coerenţă între a spune, a face şi a fi – înseamnă a acţiona avându-l pe Cristos drept drum al descoperirii omului, a acţiona având Biserica drept expertă în umanitate.

Aşadar a vedea întâlnirile ce au loc în textele liturgice de azi înseamnă a ne opri, în primul rând, asupra întâlnirii lui Isus cu fariseii din Evanghelie. Isus se adresează mulţimii şi discipolilor, dar este o interpelare indirectă a fariseilor ce erau prezenţi. Se aflau cu toţii în templu. Fuseseră deja la Isus arhiereii, mai-marii poporului şi saduceii. Celor dintâi le vorbise în parabole, la sfârşitul cărora le spunea în faţă ce avea de zis. Pe saducei îi lăsase fără replică. E rândul cărturarilor şi al fariseilor.

Cine sunt cărturarii şi fariseii, ale căror învăţături, după cum spune Isus în Evanghelie, sunt demne de urmat, dar comportarea lor nu? Cărturar însemna la început secretar, dar, mai târziu, cuvântul s-a referit la omul legii. Cei mai mulţi aparţineau partidului fariseilor, care a exercitat o influenţă spirituală tot mai mare printre evrei, impunându-se ca păstrător al legii şi al tradiţiilor legate de lege. Isus Cristos îi va acuza deseori pentru cazuistica lor dusă la extrem, în care cel mai important lucru era respectarea legii în litera ei. El a depus eforturi deosebite pentru a elimina formalismul şi ipocrizia, instaurate de farisei, declarând libertatea faţă de lege ca principiu de bază al creştinismului.

În prima lectură avem o altă întâlnire, cea dintre poporul izraelit şi profetul Malahia. Contextul este asemănător cu cel din templu, de pe vremea lui Isus. Este vorba tot despre o mustrare, o atenţionare cu privire la cultul pe care-l aduceau, în special, preoţii lui Dumnezeu. Profetul le reproşează faptul că nu aduc ca jertfă animale sănătoase. Prin comportamentul lor, se îndepărtează de Dumnezeu şi, chiar dacă şi ei erau învăţători ai Legii, ca şi fariseii, Domnul a făcut să fie dispreţuiţi de popor şi consideraţi de nimic.

În a doua lectură, o altă întâlnire, cea dintre Paul şi tesaloniceni. Această întâlnire este mai specială, în primul rând, pentru că are loc prin intermediul corespondenţei. După întemeierea comunităţii, la Tesalonic izbucneşte o revoltă a iudeilor, ce-l obligă pe Paul să părăsească în grabă oraşul. După ceva timp, el primeşte veşti despre tesaloniceni de la Timotei şi Sila. Scrisoarea sa e străbătută de regretul că nu poate veni să-i vadă personal şi de îndemnul la veghere, în vederea aşteptării venirii lui Isus. Speranţa întoarcerii lui marchează toată viaţa creştină.

Intensitatea intimităţii acestei întâlniri dintre Paul şi tesaloniceni este rodul Duhului lui Dumnezeu, Duhul blândeţii, căruia Paul îi este recunoscător. Cuvântul semănat „a încolţit”, prin puterea Creatorului, şi continuă să acţioneze cu putere, întâlnindu-i pe această cale, în mod necontenit, pe cei dragi ai săi.

Aducând discursul în zilele noastre, vedem că a judeca întâlnirile de azi, care au loc între oameni, între Dumnezeu şi om, între oameni şi reprezentanţii lui Dumnezeu înseamnă a judeca într-o măsură mai mare sau mai mică corespondente ale întâlnirilor din timpul lui Isus, respectiv Malahia şi Paul. În mare parte, întâlnirii lui Isus cu fariseii îi corespunde întâlnirea dintre Isus şi partidele de azi, fie ele chiar politice, deşi am în vedere un sens mai larg. Isus surprinde, în ceea ce-i priveşte pe farisei, faptul că, vrăjiţi de implicaţiile politice ale partidului lor, uită pe cine slujesc de fapt, dincolo de un program pur de priorităţi. Azi, istoria se repetă. Întâlnirea dintre Isus şi partide se consumă sub semnul încercării de a instrumentaliza sacrul, în discursuri, particule cu tentă religioasă adăugate unor denumiri, în gesturi. Isus nu se raportează la grupări, partide, mase. Raportul voit de Isus Cristos este unul personal, de la persoană la persoană. Fiecare dintre noi are această şansă a intimităţii personale cu Isus, care spune despre sine că el este calea, adevărul şi viaţa.

Dar cum se întâlnesc oamenii şi partidele? Întâlnirii dintre Malahia şi Israel îi corespunde azi întâlnirea dintre oameni şi partide. Cert este că întâlnirea ce are loc între evreul obişnuit şi fariseul expert al Legii, între Malahia, preoţi şi popor este o întâlnire spirituală. În schimb, întâlnirea dintre oameni şi partide este o întâlnire între oameni, o întâlnire a maselor: pe de o parte, o masă foarte mult particularizată şi partidul, o masă poate puţin mai omogenă. Raportul existent este un raport între mase. Nu personal, nu individual, nu intim. Omul ori nu e în partidul care trebuie, ori partidul nu are oamenii necesari pentru a conduce. Oamenii întotdeauna vor dori să fie conduşi. Între oameni şi partide, de cele mai multe ori, sau omul nu e în partidul care trebuie, sau partidul nu are oamenii necesari.

O altă întâlnire a zilelor noastre este cea dintre Biserică şi partide ( în sens larg). Această întâlnire se concretizează având în mijlocul tuturor contactelor un climat de răbdare. Şi Paul, în scrisoarea-întâlnire către tesaloniceni, îi îndeamnă la răbdare. Cert este că uneori se transformă în nerăbdare atât de o parte, cât şi de cealaltă. De partea Bisericii, atunci când împrejurările o fac să depindă în iniţierea unor acţiuni de un anumit consens al partidelor. De partea partidelor, nerăbdarea e prezentă atunci când viitorul lor stă în ştampile şi îşi dau seama de greutatea cuvântului Bisericii. În acest moment, Biserica îşi înţelege răbdarea, blândeţea, ca neutralitate. De ce? Pentru că şi ea, asemenea sfântului Paul, este în mijlocul acestei lumi ca o doică („ce-şi dezmiardă copiii”) şi, chiar dacă ar fi putut să fie povară, ea preferă să muncească noaptea şi ziua. Lucrarea sa este Cuvântul care nu este un cuvânt al oamenilor, ci cuvântul lui Dumnezeu, ce acţionează cu putere în duh şi adevăr.

De ceva timp încetase lătratul metalic al gloanţelor. Rămăseseră doar oaze de linişte. Un cântec maestoso mişca aerul cu al său sunet, ce trecea cu uşurinţă prin geamurile sparte al Bisericii. Se celebra, în sfârşit, Liturghia. Era duminică, şi lumea, mai numeroasă ca niciodată, participa la slujbă. Se citise chiar Evanghelia de azi. Se simţea o stare de eliberare. Au intrat în legalitate o dată cu răsturnarea regimului. Când această calitate era mai prezentă, cerul, dintr-o dată, e tăiat de o rafală de mitralieră. Toată lumea intră în panică la apariţia celor doi, care purtau măşti ce lăsau să li se vadă doar ochii. Femeile şi copiii încep să ţipe. Preotul, pentru câteva clipe, continuă Liturghia, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic; dar unul dintre ei, dintr-un salt, a ajuns la altar şi, punându-i uşor mâna pe umăr preotului, îi şopteşte: „Trebuie să vă opriţi!” Apoi înaintează la amvon şi bate cu putere în microfon pentru a vedea dacă funcţionează. Şi spune: „Atenţie, toată lumea! Azi aveţi posibilitatea să fiţi martiri, să muriţi pentru credinţă. Toţi cei care, în următoarele zece secunde, nu vor părăsi clădirea vor fi împuşcaţi”. Şi începe să numere. Instantaneu, uşile devin neîncăpătoare. Oamenii se calcă în picioare. Până să termine numărătoarea, Biserica se golise. Rămăseseră doar cei doi şi preotul. Atunci, mai întâi, cel de la microfon, apoi celălalt, îşi scot pe rând cagulele şi, cu un zâmbet larg, îi spun preotului: „Acum, părinte, puteţi să continuaţi! Noi nu am vrut decât să vă curăţăm biserica de farisei, ca în Evanghelie”.

Ce întâlnire! Puţine dintre întâlnirile noastre au acest dramatism. Dar ce este o întâlnire la lumina lecturilor din duminica aceasta şi în lumina întâlnirilor ce le corespund azi? Cei aflaţi în acea biserică s-au mai întâlnit cu Dumnezeu, sau doar cu teroriştii aceia, sau cu ei înşişi, cu viaţa lor? Cât din aceste întâlniri este teatru, falsitate, complezenţă şi cât din ele este adevăr?

De la bun început trebuie spus despre o întâlnire că ea nu are acces la adevărata realitate a persoanei: aşa cum fariseii, preoţii Vechiului Testament, tesalonicenii nu au avut acces la deplina realitate a lui Cristos, a lui Malahia, respectiv a lui Paul. Ei vin în contact cu o imagine. Imaginea este rod al persoanei care o oferă, dar şi al celei care o receptează. Imaginea nu este persoana. Cristos nu e aşa cum cred fariseii. Nici Malahia, nici Paul. Despre ei există o imagine pe care o au fariseii, preoţii, poporul izraelit, tesalonicenii. Ei au o imagine, nu au persoana întreagă.

Numai Dumnezeu are acces la adevărul deplin al persoanei. Numai Dumnezeu cunoaşte persoana, omul cunoaşte doar o imagine a persoanei. Noutatea mesajului lui Isus nu constă în apelul său la coerenţă între a spune şi a face, de vreme ce un număr mare de texte rabinice aminteau că a spune şi a face trebuie să meargă cu acelaşi pas. Un comentariu la Cartea Leviticului afirmă: „Acela care învaţă fără să practice i-ar fi fost mai bine să nu fi fost creat”. Noutatea este tocmai acest acces al lui Isus la realitatea adevărată a persoanei, nu doar la imaginea ei, şi, de asemenea, nou este şi faptul că, împreună cu Isus, a spune şi a face sunt, în cele din urmă, alăturate în mod absolut. Isus este Cuvântul care face ceea ce spune şi acelaşi care este el însuşi adevărul pe care îl spune.

Cristos este cel care îl descoperă omului pe om (cf. GS 22). Lumea, ori de câte ori pune accentul pe imagine, şi nu pe persoană, merge pe lângă drumul omului, care este Cristos, „merge pe arătură”.

Biserica este expertă în umanitate, după cum spunea papa Paul al VI-lea. Ea nu lucrează cu imagine (imagini), ea lucrează cu persoane. Persoana lui Cristos – calea, adevărul şi viaţa – este cea care o fascinează şi care asigură acea cadenţă perfect ritmată între a spune, a face şi a fi. Istoria iubirii dintre Dumnezeu şi om constă tocmai în faptul că această comuniune de voinţă creşte în comuniunea de gândire şi sentiment, şi astfel, voinţa noastră şi voinţa lui Dumnezeu coincid mereu mai mult: voinţa lui Dumnezeu nu mai este pentru mine o voinţă străină, pe care poruncile mi-o impun din afară, ci ea este propria mea voinţă, în baza experienţei că, de fapt, Dumnezeu este mai interior mie însumi decât îmi sunt eu mie însumi (cf. Deus caritas est, 18). Dacă în viaţa mea lipseşte complet legătura cu Dumnezeu, atunci nu pot să văd în celălalt decât pe celălalt şi nu reuşesc să văd în el chipul divin. Dacă, dimpotrivă, în viaţa mea neglijez complet atenţia pentru celălalt, dorind numai să fiu „evlavios” şi să-mi îndeplinesc „datoriile religioase”, atunci relaţia mea cu Dumnezeu se usucă. Numai disponibilitatea mea de a ieşi în întâmpinarea aproapelui, de a-i mărturisi iubirea, mă face sensibil şi în faţa lui Dumnezeu. Numai o întâlnire în iubire este o întâlnire în adevăr.

Închei acest „ecograf” spiritual prin a vă invita să reţineţi că a vedea întâlnirile de azi în lumina celor avute de Isus cu fariseii, de Malahia cu preoţii şi poporul, de Paul cu tesalonicenii, înseamnă a vedea discursivitatea, discontinuitatea, fragmentarea prezentă atunci, acolo, dar şi azi, aici. Trebuie să recunoaştem că, nu de puţine ori, avem în inimă „Sud” şi în creier „Nord”.

Judecând aceste întâlniri, reiese faptul că numai Isus, numai Dumnezeu are acces la realitatea ultimă a persoanei. Între noi lucrăm cu imagini. Cristos este cel care îl descoperă omului pe om. Lumea, ori de câte ori pune accentul pe imagine, şi nu pe realitatea persoanei, merge alături de drumul omului, care este Cristos.

În ultimul rând, a acţiona înseamnă a acţiona ca Biserică, expertă în umanitate, care, întâlnindu-se cu omul, asigură acea cadenţă perfect ritmată între a spune, a face şi a fi. A te întâlni altfel înseamnă, după cum spunea arhiepiscopul ortodox Jean Schalkhowskoy, a fi acea măgăriţă pe care a intrat Isus în Ierusalim, care-şi imagina că tot acel omagiu îi era adresat.

Creştinule, în întâlnirile tale să ştii că-i poţi înşela pe mulţi pentru scurt timp şi pe unii pentru totdeauna, dar nu-i poţi înşela pe toţi pentru totdeauna. Iar pe Dumnezeu, niciodată!

Ştefan CIUBOTARU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.