Categorii

Duminica a XXX-a din Timpul de peste an – Ciclul C

duminica-xxx-tpa-cSir 35,12-14.16-18; 2Tim 4,6-8.16-18; Lc 18,9-14

      Duminica de astăzi prin însăşi tematica ei, este integrată în ciclul cuprins între duminica a XXVIII-a de peste an şi duminica a XXXI-a. Acestea sunt într-o continuitate datorită lecturilor propuse care au o temă comună: întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune. Textele biblice propuse de Biserică astăzi ne aşează în faţa Domnului care scrutează intimitatea inimii. Astăzi, Isus ne învaţă cum trebuie să ne rugăm, cum trebuie să intrăm în dialog cu Dumnezeu. Pentru a intra în colocviu de iubire este nevoie de o atitudine umilă, adică de adevăr, recunoscându-ne păcătoşi. Deci cuvântul cheie umilinţa, ne califică pe noi, califică raporturile noastre cu ceilalţi, ne califică acţiunile. Însă umilinţa, ca virtute, nu are sens decât în legătură cu Cristos. A fi umil înseamnă a-l urma, a-i primi misiunea şi a o continua. Orfanul, văduva şi străinul sunt categoriile de persoane ale căror rugăciuni ajung cu siguranţă şi eficacitate la tronul iubirii milostive. Însăşi viaţa lor se transformă în rugăciune, rugăciune care atinge inima Tatălui Ceresc, iar El nu poate să nu asculte. Dumnezeul cel adevărat nu este al celor bogaţi şi puternici, dar al celor mici, al celor excluşi.

      „Rugăciunea săracului străpunge norii”, ne spune Ben Sirah în prima lectură. Autorul are o mare devoţiune faţă de Templu şi descrie cu lux de amănunte celebrările. Este puternic marcat de învăţăturile profeţilor cu privire la dispoziţiile interioare ce le ridică cultul, pentru a fi autentic şi agreabil în faţa lui Dumnezeu. Printre multele sfaturi care le dă, este şi dezaprobarea faţă de formalismul cultual. În tot capitolul 35 dezvoltă ideea că sacrificiul nu are valoare dacă nu este în sintonie cu dispoziţia sufletească. Ofranda care vine din inimă este preferabilă în locul sacrificiilor exterioare. Textul ne propune o reflexie interesantă şi anume că: Dumnezeu nu se lasă corupt de ofertele bogate. El va fi alături de cel sărac, de cel marginalizat, de cel care nu găseşte ajutor la semenii săi, de cel cu mâinile goale. „Dumnezeu nu va trece cu vederea rugăciunea sărmanului şi nici pe a văduvei” afirmă Siracide în versetul 15. Bunătatea riturilor şi a rugăciunii derivă din sentimente interioare, a căror expresie trebuie să fie. Dumnezeu cere sinceritate totală, fidelitate, coerenţă între a simţi şi a acţiona.

      Nici pericopa evanghelică nu se îndepărtează de firul roşu al lecturii precedente şi ne prezintă una din cele mai actuale parabole, cea a farizeului şi a vameşului. Această parabolă pe care o întâlnim numai la evanghelistul Luca, are doi protagonişti aflaţi la extremele societăţii religioase ebraice, două feluri de rugăciuni, două interpretări diferite. Farizeul era expresia ideală a evreului drept, a celui care observa cu scrupulozitate Legea. El este persoana fidelă, onestă, cu conduită ireproşabilă. Vine la Templu, locul privilegiat al prezenţei Domnului, pentru a se ruga, dar sfârşeşte prin a se glorifica pe sine. Preocupat aparent de Dumnezeu uită de sine, dar în realitate este prea sigur pe el, căci se găseşte plin de intenţii bune: posteşte, dă zeciuială, se roagă, dă de pomană. Însă în spatele acestora se găseşte mândria şi dispreţul. Se uită în jurul său judecând, făcându-i pe alţii hoţi, nedrepţi. Acest spirit farizaic pe care toţi îl contestăm, s-ar putea găsi în inima fiecăruia dintre noi şi poate ieşi la iveală în anumite circumstanţe. Ca exemplu avem, faptul de a ne simţi cu conştiinţa împăcată. De câte ori nu spunem: am mers la biserică, am plătit taxele impuse, am postit, am dat de pomană, dar în realitate poate facem acestea din mândrie, din orgoliu, nerespectând aspectele pozitive ale celor din jur. Astăzi, mai mult ca niciodată, trăim într-o lume aşa de diversificată: diferite confesiuni, marginalizaţi şi observăm cum se recurge la un fel de rasism mascat de religiozitate sau apărare etnică ori de grup. Iată una din cele mai subtile forme de farizeism: idealizarea eu-lui şi a propriului grup. La fel şi pentru noi, ceea ce Biserica cere este bun, însă există o diferenţă în modul cum privim faptele bune. Se naşte astfel un fel de negoţ, omul pe de o parte care împlineşte, iar pe de altă parte Dumnezeu care trebuie să răsplătească eforturile lui. Acest integralism nu este decât o formă a închiderii în faţa lui Dumnezeu şi în faţa omului, pentru a centra totul asupra practicii şi puterii, a victoriilor obţinute în dauna altora, a ofertelor ipocrite de a apăra valori umane şi religioase.

      În antiteză avem vameşul sau perceptorul de taxe care în mentalitatea ebraică era considerat un exclus, căci desfăşura o activitate neconformă cu Legea. Acesta pus în prezenţa lui Dumnezeu, care singur este drept se recunoaşte un „sărman păcătos”. Chiar şi în modul său exterior manifestă umilinţa interioară: „nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii”. El stă retras şi-şi bate pieptul fiind conştient că numai Dumnezeu îl poate ajuta. Isus laudă rugăciunea acestui om care se credea pierdut. Ce lucru bun găsim la vameş? Ce a găsit Isus în el de ni-l oferă ca exemplu? A găsit sinceritatea inimii, căinţa şi umilinţa, faptele vor urma cu siguranţă.

      Antonio Rosmini, mare teolog şi filozof, spunea: „Să ne amintim că nu există nimic mai plăcut lui Dumnezeu decât o mare încredere în El. Această confidenţă este cel mai bun mod de a-i aduce preamărire”.

      Rămănând pe aceeaşi linie a rugăciunii încrezătoare lectura a doua ne prezintă o realizare a unui comportament autentic creştin. Este vorba despre apostolul Paul, care din închisoarea romană îşi redactează testamentul său spiritual, testament şi totodată rugăciune înălţată Tatălui. Acest discurs de adio, scoate în evidenţă faptul că momentul plecării s-a apropiat. Paul este pregătit să apară în faţa lui Dumnezeu judecătorul nepărtinitor. Nimeni nu este alături de el, este singur asemenea lui Cristos în seara vieţii sale. Însă această solitudine este umplută de prezenţa lui Dumnezeu. „Dumnezeu mi-a stat alături şi mi-a dat putere”. În faţa tribunalului Paul nu este unul care se apără, dar este un martor al Cuvântului, unul care proclamă Evanghelia cu umilinţă şi încredere. El se încrede numai în Dumnezeu, de la care poate aştepta ajutor. Sosirea morţii pentru el nu este o tragedie, ci este momentul plecării; moartea care este înţeleasă ca o participare la jertfa lui Cristos. Viaţa celor botezaţi trebuie să fie o mărturie, să fie sacrificiu spiritual care se consumă zi de zi pe altarul misiunii lor. Ca atlet învingător el aşteaptă „coroana gloriei” promisă, adică mântuirea definitivă în Cristos, care va fi oferită tuturor acelora care speră şi cred în El. „Am dus lupta cea bună, mi-am terminat cursa, mi-am păstrat credinţa”.

      În oceanele lumii există nişte organisme foarte mici care se ridică din adâncuri şi pentru câteva clipe strălucesc oferind ochiului un spectacol nemaiîntâlnit. Deşi foarte mici şi umile, trecute adesea cu vederea, adunându-se mai multe laolaltă formează o imagine feerică. Deşi nu trăiesc decât câteva clipe, se sting şi cad din nou în adâncuri.

      Iată cum aceste mici organisme trăind o viaţă aşa scurtă fac să lumineze întinderea oceanului pentru câteva clipe. Tocmai prin umilinţă şi scurta durată fac să fie plăcut peisajul. Tot spectacolul oferit ochiului şi sufletului poate fi asemănat cu o rugăciune vie înscrisă în cartea creaţiei divine.

      Viaţa noastră este aşa scurtă, dar acest lucru nu ne împiedică să practicăm virtuţile, să renunţăm la luptă şi să ne asemănăm acestor mici organisme ca să ni se poată atribui şi nouă versetul din cartea înţelepciunii: „în timp scurt a umplut veacuri multe”. Sau să fim asemenea vameşului, care printr-un act de sinceritate a făcut să fie model peste veacuri alături de mulţi alţii. Să nu ne lăsăm prinşi de laţul propriei religiozităţi oferind doar un spectacol repetat de gesturi şi activităţi inspirate din ascultarea faţă de Dumnezeu.

      Să urcăm şi noi la Templu deseori, dar nu în postura farizeului care merge pentru a da cont lui Dumnezeu, dar în postura vameşului care se lasă iubit de Dumnezeu. Să nu măsurăm dreptatea lui Dumnezeu şi să ne întoarcem acasă fără nimic în plus, dar să-i oferim mâinile noastre goale, pentru ca el să ni le poată umple. Acesta este un exemplu foarte actual şi care putem să-l punem în practică, dacă vom cere cu umilinţă de la Dumnezeu harurile de care avem nevoie. Să trăim în aşa fel încât să nu ni se poată atribui acel: „Vai vouă!” dar să avem mereu prezentă sentinţa lui Isus din finalul parabolei când spune: „Cei care se vor înălţa vor fi umiliţi, iar cei ce se vor umili vor fi înălţaţi”.

                                                                                                                      Florin Buhalea

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.