Categorii

Duminica a XXX-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Ier 31, 7-9; Evr 5, 1-6; Mc 10, 46-52

Evanghelia din această zi ni-l prezintă pe Isus la Ierihon, pe drumul care duce la Ierusalim, orientat spre sfârşitul existenţei sale pământeşti, gata de a duce la îndeplinire opera încredinţată de Tatăl. Faptele descrise în acest fragment au o valoare emblematică, nu doar pentru cei care au participat la evenimente, ci şi pentru noi.

Un cerşetor orb, numit Bartimeu, şedea la marginea drumului şi, auzind că trece Isus, a început să strige: „Isuse, Fiul lui David, îndură-te de mine!” Bartimeu nu vrea să piardă ocazia. A auzit că trece Isus, a înţeles că era ocazia vieţii sale şi a acţionat cu promptitudine. Iată, aici avem o primă învăţătură foarte importantă. Isus încă trece. Trebuie să fim atenţi şi să nu-l lăsăm să treacă în zadar. „Mă tem de Isus care trece” spunea sfântul Augustin: „mă tem că va trece şi eu nu-l voi întâlni”.

Cei care se aflau în jurul lui Bartimeu îl certau şi îi cereau să tacă. Reacţia acestora scoate în evidenţă pretenţia noastră ca mizeria să fie ascunsă şi să nu deranjeze privirea şi planurile noastre. Numindu-l pe Isus „Fiul lui David”, Bartimeu proclamă, de fapt, credinţa sa; vrea să spună că Isus este Mesia care a fost promis. La chemarea lui Isus, Bartimeu îşi aruncă haina, lasă în urmă totul şi este gata de a începe o nouă viaţă.

În mod sigur, Isus ştia de ce avea nevoie acel om, dar a dorit ca acesta să-şi manifeste public credinţa în puterile sale vindecătoare. Orbul exprimă acum ceea ce-şi doreşte din inimă: de a avea capacitatea de a veni în contact cu realitatea care-l înconjoară. După ce îşi recapătă vederea, Bartimeu abandonează totul şi-l urmează pe Cristos.

Dacă citim cu atenţie textul, observăm foarte uşor că acest miracol al lui Isus se desfăşoară pe două planuri: unul fizic şi altul spiritual. Putem deosebi două orbiri: orbirea ochilor şi orbirea inimii. Aceasta din urmă este mult mai rea şi mai greu de vindecat decât prima. Din evanghelie putem observa că mulţimea care-l însoţeşte pe Isus este incapabilă să-l vadă în el pe Mesia. Aceiaşi oameni care acum sunt fascinaţi de minunile săvârşite de Isus peste câteva zile îl vor renega şi-l vor condamna la moarte.

Termenul orb desemnează un lucru negativ doar când este vorba de orbire spirituală. Bartimeu nu este un orb, este doar un nevăzător. Cu inima vede mai bine decât mulţi alţii, deoarece are credinţă şi speranţă. Această privire interioară a credinţei l-a ajutat să-şi recapete privirea exterioară, a lucrurilor: „Credinţa ta te-a mântuit”, i-a spus Isus. Un alt semn care îi evidenţiază credinţa este faptul că, abia vindecat, începe să-l urmeze pe Isus, devenind un discipol al său.

Un exemplu de credinţă găsim şi în viaţa sfântului Iacint, un călugăr dominican de origine poloneză. În biografia sa se poate citi că, la 27 septembrie 1244, pe când se îndrepta spre catedrala din Varşovia, s-a întâlnit cu o doamnă a locului numită Vitoslavia. Această nobilă doamnă era însoţită de gemenii săi. Însă ambii erau orbi. Văzându-l pe acest călugăr, mama a îngenuncheat în faţa lui şi l-a implorat să redea vederea copiilor săi: „Priveşte, sunt ca nişte monştri! Sunt orbi! Ai milă de noi!” La vederea acestor copii, sfântul Iacint nu a putut să-şi stăpânească lacrimile. S-a apropiat de ei, i-a sărutat pe frunte şi apoi a făcut semnul crucii pe ochii lor, spunând: „În numele lui Isus Cristos, care este lumina lumii, vă poruncesc să vedeţi! Iluminaţi-vă!” Şi rugăciunea sa a fost ascultată: cei doi copii, în acelaşi timp, au simţit cum li se deschid ochii şi au început să vadă.

Invocarea numelui lui Isus provoacă în ei o schimbare radicală. Provoacă, înainte de toate, dorinţa şi speranţa vie de a fi vindecaţi, iar întâlnindu-l pe acest sfânt, speranţa lor devine certitudine. Iată, aşadar, că strigătul de implorare se transformă în vindecare.

Şi noi de multe ori acţionăm ca nişte orbi. Existenţa noastră creştină se aseamănă de multe ori cu aceea a persoanelor care-l însoţesc pe Isus în drumul spre Ierusalim. Ne numim creştini şi trebuie să-l însoţim pe Isus ca adevăraţi discipoli, orientaţi împreună cu el spre acelaşi scop şi având acelaşi destin. Însă de multe ori nu suntem conştienţi de acest lucru, iar drumul nostru devine obositor.

Dorim să fim prietenii Domnului şi să rămânem uniţi cu el. Dar l-am înţeles pe deplin pe Mesia? Am înţeles ce vrea Isus de la noi? Suntem cuprinşi de orbire spirituală, orbire care face ineficace şi sterilă urmarea lui Cristos. Din acest punct de vedere, exemplul lui Bartimeu devine foarte important pentru noi. Observăm în existenţa noastră că de multe ori suntem incapabili să ţinem pasul cu Isus, că de multe ori se întâmplă să ne rătăcim şi, astfel, să pierdem drumul pe care merge Cristos. Cum reacţionăm în astfel de situaţii? Îi cerem ajutorul lui Isus asemenea lui Bartimeu? Sau continuăm să mergem pe întuneric asemenea orbilor?

Pentru a-l urma pe Cristos, este necesară şi indispensabilă lumina. A dori lumina înseamnă a dori calea dreaptă, cale pe care un orb nu reuşeşte s-o găsească. A dori lumina înseamnă a dori calea care duce la Dumnezeu, înseamnă a căuta căile care ne conduc la El. Dacă ne-am rătăcit, nu trebuie să ne descurajăm, deoarece putem regăsi calea dreaptă pentru a ne întoarce.

Despre această reîntoarcere vorbeşte şi profetul Ieremia în prima lectură. Dumnezeu pregăteşte reîntoarcerea poporului său din robia Babilonului. El îşi alege un număr mic de persoane pentru a continua istoria mântuirii, rămânând astfel fidel promisiunii sale. Acest grup format din cei săraci, din cei nevoiaşi şi din cei care se tem de Dumnezeu a suferit exilul ca o privare de prezenţa salvatoare a lui Dumnezeu. Aici găsim exprimată teama tuturor acelora care îl pierd pe Dumnezeu şi trăiesc în durerea acestei pierderi. Deşi experienţa este dureroasă, trebuie să vedem în ea şi aspectul pozitiv, deoarece conţine nostalgia lui Dumnezeu şi conduce la încredere şi speranţă.

Cristos este cel care mereu ne regăseşte şi ne oferă dragostea sa. Lui trebuie să ne adresăm chiar şi atunci când ne-am îndepărtat sau ne-am rătăcit. În a doua lectură, autorul Scrisorii către Evrei ne asigură că Isus este Mijlocitorul nostru plin de milostivire şi capabil de a simţi compasiune pentru cei care se află în ignoranţă şi în greşeală.

Episodul din Evanghelia după sfântul Marcu rămâne o invitaţie permanentă de a-l recunoaşte în Isus pe cel care ne poate elibera de orbirea noastră şi ne poate ilumina cu darul unei credinţe reînnoite şi curajoase.

Orbul din Ierihon îl invocă pe Isus şi îi cere să îi redea vederea. Isus însuşi îl interpelează, pentru că îşi exprimă din toată inima această dorinţă… „Ce vrei să fac pentru tine?”… „Să-mi recapăt vederea!”… Şi a început să vadă.

Şi noi trebuie să-i spunem Domnului: Doamne, fă-mă să văd, ajută-mă să te recunosc! Fă ca inima mea să fie fascinată de misterul tău dureros şi glorios! Ajută-mă să te văd cu ochii inimii pentru a te urma!

Răzvan MĂTĂŞEL

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.