Categorii

Duminica a XXX-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Ex 22,21-27; 1Tes 1,5-10; Mt 22,34-40

Termenul „iubire” este astăzi pe buzele oricui. Iubirea este invocată la tot pasul. Când pronunţi acest cuvânt, toţi încep să zâmbească în mod spontan. Se subînţelege că s-a spus ceva frumos, ceva esenţial, ceva despre care toţi cred că au o idee foarte limpede. Cuvântul are un asemenea prestigiu, încât ar fi aproape o blasfemie să „raţionalizezi” ceva atât de înalt, de nobil, de misterios. Ştim foarte bine ce e iubirea: „nu e om să nu fi iubit măcar o dată”. „Viaţa nu are nici un rost fără iubire”, spunem noi adesea. Corelaţia I love you!I love you, too! a ajuns, în filmele americane, un fel de „Ce mai faci?”. În realitate, ne confruntăm cu unul dintre cele mai vagi concepte ale discursului cotidian. Şi cu cât este mai nebulos, cu atât e mai frecvent.

Sfinţii Părinţi vorbesc relativ puţin despre iubire. Întâlnim în acest sens doar un mic „tratat” în secolul al IV-lea. Este vorba despre capitolul al II-lea din „Regulile Majore” a sfântului Vasile cel Mare. Abordând principalele teme ale vieţii spirituale, autorul începe cu ceea ce este fundamental: perfecţiunea iubirii lui Dumnezeu. E o poruncă văzută ca fiind o tendinţă naturală a sufletului uman.

„De ce îl iubim pe Dumnezeu?”, se întreabă sfântul Vasile. Şi tot el începe a ne răspunde, argumentându-ne. Toţi iubim lumina şi frumuseţea. Chiar şi animalele se bucură când răsare soarele. Lucrurile frumoase le vedem de departe şi ne îndreptăm spontan spre ele. Dar Dumnezeu este lumină pură şi frumuseţe infinită. Este deci natural ca sufletul nostru să-l dorească pe Dumnezeu. Al doilea motiv în favoarea iubirii faţă de Dumnezeu este pentru sfântul Vasile admiraţia comună a oamenilor în faţa binelui. El afirmă, pe drept cuvânt, că tuturor ne plac oamenii buni şi dorim să trăim lângă ei, în preajma lor. Al treilea argument este legat de cel de-al doilea şi face referire la recunoştinţa pentru binele primit. În acest sens, observăm că până şi animalele îşi arată recunoştinţa faţă de cei care le fac bine, iar cât ne priveşte pe noi, oamenii, este suficient să constatăm şi să analizăm unele zicale din înţelepciunea populară, care circulă printre noi, cum ar fi, spre exemplu: „Bine faci, bine găseşti!” Oamenii sunt recunoscători unii altora pentru mici daruri, pentru diverse binefaceri. Cât de recunoscători nu ar trebui să fim deci în faţa lui Dumnezeu! El a creat Universul, iar la sfârşit ne-a creat pe noi, ca încununare a creaţiei, iar aceasta, nu oricum, ci după chipul şi asemănarea lui! Iar când, prin păcat, am pierdut demnitatea de fii, ne-a purificat prin sângele propriului său Fiu.

Sfântul Vasile aduce şi un al patrulea argument, pe care însă nu îl exprimă concret, ci propune o reprezentare a sa. El ne îndeamnă să ne imaginăm ziua judecăţii finale. Cristos se aşază pe tron pentru a pronunţa sentinţa finală asupra tuturor oamenilor. La dreapta stau cei aleşi, la stânga – cei condamnaţi. Sfântul Vasile îşi închipuie apoi că se află şi el în rândul condamnaţilor. Îl vede în faţă pe diavol, care îndrăzneşte şi îi vorbeşte astfel lui Cristos: „Îl vezi pe acel Vasile? Tu l-ai creat, eu am căutat mereu să-l distrug şi, în final, nu te-a ales pe tine, ci a venit cu mine. Tu l-ai răscumpărat, ai murit pentru el pe cruce. Eu m-am străduit să-l pierd. Iată că nu te-a urmat pe tine, ci a venit cu mine. Tu i-ai dat haruri de-a lungul întregii sale vieţi, eu însă i le-am furat!” Sfântul Vasile mărturiseşte în final: „Nu este relevant în cazul de faţă doar faptul că eu mă osândesc, ci m-a deranjat enorm faptul că diavolul a putut sta în faţa lui Cristos şi i-a putut vorbi astfel”.

Acest exemplu poate părea unora bizar, dar autorul vrea practic să evidenţieze un lucru simplu: în tot ceea ce facem, ne gândim de cele mai multe ori doar la noi înşine şi-i cerem mereu lui Dumnezeu, într-un mod aproape egoist, să ne ajute. Interesul nostru şi interesul divin stau practic împreună, se confundă. Există însă în viaţă momente când suntem nevoiţi să alegem între cele două „interese”. Întrebarea este: suntem capabili de o alegere matură? Trebuie să recunoaştem cu umilinţă că, fără harul lui Dumnezeu, omul nu ar fi capabil să spună sincer nici măcar un „Act de căinţă”. Să facă ori să exprime sincer un „act de iubire” ar fi cu atât mai mult peste puterile lui. Aşadar trebuie să acceptăm că Dumnezeu însuşi este cel care ne conduce întotdeauna spre iubirea sa.

În vechime, cea mai mare valoare era considerată vitejia. Popoarele barbare îl alegeau ca rege pe cel mai brav sau mai viteaz bărbat. Grecii antici socoteau înţelepciunea drept cea mai mare valoare. Oameni valoroşi erau consideraţi cei care aveau mai multe cunoştinţe. În Vechiul Testament însă, se punea accent pe faptele legii, lucru pe care îl observăm evident în prima lectură, luată din Cartea Exodului. Ce reprezentau deci faptele legii? Dacă cineva ţinea sâmbăta, dacă era tăiat împrejur, dacă împlinea prescrierile etc., era socotit un om drept, care împlinea legea. Dacă gândul nu-i era la rugăciune, dacă inima nu-i era la Dumnezeu, aceasta conta prea puţin. Este exact ceea ce le reproşează Isus evreilor din timpul său, folosindu-se de cuvintele profetului Isaia: „Ipocriţilor! Bine a profetizat despre voi Isaia când spunea: «Acest popor mă cinsteşte cu buzele, însă inima lor este departe de mine. În zadar mă cinstesc, propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor»”.

Avem ocazia să experimentăm zi de zi că a-l iubi pe Dumnezeu înseamnă, de fapt, a ne găsi şi regăsi pe noi înşine în Dumnezeu. Pentru acest motiv, putem afirma că iubirea faţă de Dumnezeu este o dorinţă naturală a fiinţei noastre, prima lege care conduce istoria umană. De ce am ignora tocmai această lege, care răspunde practic unei înclinaţii naturale sădite în noi? Sfântul Ignaţiu de Loyola spunea pe drept cuvânt, cu referire la sfântul apostol Paul, că Imperiul Roman nu a avut suficiente lanţuri să-l lege, încât el să nu dorească mai mult iubirea lui Cristos. Însuşi Apostolul mărturiseşte: „De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu vergile, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori am naufragiat. O zi şi o noapte am rămas în largul mării. Deseori în călătorii, în pericole pe râuri, în pericole din partea tâlharilor, în pericole din partea conaţionalilor, în pericole din partea păgânilor, în pericole în cetate, în pericole în pustiu, în pericole pe mare, în pericol printre fraţii mincinoşi” (2Cor 11,24-26). Şi tot el conchide: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia?” (Rom 8,35)

Dar iubirea faţă de Dumnezeu nu ar avea nici un rost fără iubirea faţă de aproapele, axa orizontală ce o susţine pe cea verticală. Iubirea faţă de Dumnezeu se vede tocmai în iubirea faţă de aproapele, după cum vrea să ne înveţe şi cea de-a doua lectură, luată din Prima Scrisoare a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni. Dar să încercăm să observăm mai îndeaproape această poruncă.

În mod normal, nu ai nici un motiv să te „îndră-gosteşti” de aproapele tău. Îl percepi, în cel mai rău caz, cu indiferenţă. Ei bine, Cristos ne cere mult mai mult. El ne cere să intrăm în comuniune cu acest străin, să depăşim neutralitatea strictei sociabilităţi şi să investim în el ca în noi înşine. Să fie acesta un imperativ utopic, imposibil de concretizat în practică?

„Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi” reprezintă, într-adevăr, o exigenţă mai grea decât pare. În general, „ca pe tine însuţi” e luat drept formă de superlativ. Se porneşte de la presupunerea că ne iubim enorm pe noi înşine şi suntem astfel invitaţi să aplicăm şi aproapelui acelaşi tratament. Este însă adevărat? Ne iubim într-adevăr atât de mult? În realitate, când suntem singuri cu noi înşine, ne cunoaştem foarte bine limitele. Ştim foarte bine ce păcate avem, cât cântărim, care ne sunt penumbrele. Într-o primă instanţă, „iubirea aproapelui” nu pretinde de la noi altceva decât să privim defectele celuilalt cu aceeaşi indulgenţă, cu aceeaşi înţelegătoare complicitate cu care privim propriile noastre defecte.

Dar iubirea faţă de aproapele se pretează şi la o interpretare simetrică, pornită din perspectiva aproapelui: „Nu te iubi altfel decât îţi iubeşti aproapele!” Altfel spus, după ce ai făcut efortul de a nu-ţi iubi aproapele mai puţin îngăduitor decât te iubeşti pe tine, încearcă acum să nu te iubeşti pe tine mai mult decât îţi iubeşti aproapele. Dar se pare că experienţa ne demonstrează că acest lucru nu e la îndemâna oricui, mai ales când acest „aproape” al nostru e perceput ca un duşman. Cum ar putea fi posibil acest lucru? Practic este peste puterile noastre să contemplăm senin portretul vrăjmaşului nostru. Doar dacă reuşim să ne raportăm la cel al cărui chip îl poartă ori după chipul şi asemănarea căruia a fost creat, doar atunci e posibil să începem să-l privim cu alţi ochi. Iar aceasta se datorează faptului că atât noi, cât şi duşmanul nostru – fiecare cu insuficienţele sale – participăm la aceeaşi desfigurare, contribuim la deformarea aceluiaşi chip după care am fost creaţi.

Ce anume ne-ar putea deci apropia? Ceea ce umanitatea noastră desparte, originea noastră divină apropie. Nu poţi iubi grimasa duşmanului, dar poţi avea o mişcare de iubire către chipul său divin. „Iubeşte-ţi duşmanul” capătă sensul de „adu-ţi aminte că Dumnezeu îl iubeşte” sau „învaţă să iubeşti necondiţionat, asemenea lui Dumnezeu”. Doar de la acest nivel îl putem înţelege şi pe episcopul de Hippona, sfântul Augustin, când afirma că „singura măsură a iubirii este a iubi fără măsură”.

Porunca lui Cristos este aşadar radicală. Ea vrea să ne ferească de pericolul de a fi contaminaţi, mai întâi, de refuzul de a-l vedea pe Dumnezeu ca singura sursă a bucuriei adevărate şi durabile şi, în al doilea rând, de refuzul de a-i vedea pe ceilalţi oameni ca fiind destinaţi de Dumnezeu să primească bucuria noastră în el. Nu ne rămâne decât să ne străduim să înţelegem adevărata semnificaţie a iubirii, cu cele două feţe ale sale (iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele), pentru a putea spune cu credinţă, asemenea lui Lev Tolstoi: „Iubirea ţine calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot ceea ce înţeleg, înţeleg fiindcă iubesc. Totul există numai pentru că iubesc. Numai aceasta leagă totul. Iubirea este Dumnezeu. A muri înseamnă ca eu, o părticică din iubire, să mă întorc la izvorul comun, veşnic, la Dumnezeu”.

Claudiu BUDĂU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.