Categorii

Duminica a XXX-a din Timpul de peste An – Ciclul A – Lectio divina

Una din marile dezbateri ale timpului nostru se exprimă printr-o exclusivă: Dumnezeu sau omul? Este provocarea colectivă pe care şi-o lansează ateii şi cei care cred. Este adevărat că suntem ispitiţi să luăm poziţie „pentru Dumnezeu” neglijând să luăm poziţie „pentru om”. Reacţionând la aceasta, mulţi oameni moderni se angajează puternic în slujirea oamenilor, dar refuzându-l pe Dumnezeu ca şi cum el ar fi o piedică pentru a sluji cu adevărat omenirea.

Această dezbatere colectivă este şi una din problemele cele mai constante ale vieţii noastre individuale: ne lăsăm cu uşurinţă invadaţi de ocupaţiile noastre materiale, într-atât încât Dumnezeu ne apare atunci ca un fel de concurent, căruia îi acordăm cu zgârcenie, un mic colţişor din timpul şi din inima noastră.

Era deja o chestiune arzătoare, din timpul lui Isus: „Care este cea mai mare poruncă? Dumnezeu SAU omul? Care trebuie să fie centrul vieţii noastre: mistica SAU politica? Cine are dreptate: umanistul ateu total dăruit promovării fraţilor lui, SAU spiritualul detaşat de condiţia umană care se refugiază în Dumnezeu?

Şi dacă problema nu se punea bine? Ce va răspunde Isus?”

 

Fariseii, auzind că Isus a închis gura saduceilor, s-au adunat laolaltă. Unul dintre ei, învăţat al Legii, voind să-l pună la încercare, l-a întrebat pe Isus:

Nu există nici măcar un singur creştin care, într-o bună zi, să nu fie pus în faţa unei situaţii de acest fel. În familie, sau cum se întâmplă într-o conversaţie la lucru, într-un du-te-vino între studenţi, sau la cazarmă… vi s-a pus întrebarea: „Tu, în ce crezi?” Se întâmplă adesea să nu ne placă deloc să fim puşi în cauză în acest mod, mai ales când întrebarea este răuvoitoare, iar interlocutorul nu pare de bună credinţă.

Isus nu a scăpat de acest gen de capcană. Toată intelectualitatea capitalei îl spiona ca să-l prindă în greşeală: partide politice, grupări religioase, toţi uniţi împotriva lui! Trebuie să se plătească impozitul Cezarului, sau să facă greva impozitului? (Matei 22,15-22). Trebuie să se creadă că învierea este posibilă? (Matei 22,23-30). Ofensiva răuvoitoare continuă, şi iată-i pe farisei, văzând că adversarii lor saducei au fost reduşi la tăcere, le iau locul, şi delegă pe unul din specialiştii lor, un desăvârşit cunoscător al Legii.

„Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă în Lege?”

În Scriptură, rabinii făcuseră o listă de 613 precepte: 365 de interdicţii, acte care „să nu se facă”… şi 248 de porunci, acte care „să se facă”. Aceste multiple obligaţii, aceste numeroase practici de observat, fac din iudeul credincios un om care nu încetează, în tot cursul zilei, să se gândească la Dumnezeu. Dar este mare riscul de a cădea într-un formalism care se pierde în amănunte. Aşa încât fariseii, din grijă pentru fidelitate, căutau să facă o ierarhie în aceste legi: care sunt cele mai grave, cele mai puţin grave?

Oare, la rândul meu, caut şi eu care este esenţialul, în toate îndatoririle mele? Oare fac o ierarhie în ocupaţiile mele ca să le asigur pe cele mai importante? Care este principiul meu fundamental de comportare, opţiunea mea fundamentală?

Se spune că totul se schimbă, în religie şi în civilizaţie ori în valori în jurul nostru… Ce rămâne ferm? Care este valoarea fundamentală a vieţii mele, în mijlocul evoluţiilor superficiale de tot felul?

 

Isus i-a răspuns: „Să iubeşti…”

Toată viaţa şi opera lui Isus se rezumă în aceste două cuvinte. El ne spune aici secretul vieţii lui. Este atât de scurt încât riscăm să trecem prea repede. Trebuie să zăbovesc pentru a privi viaţa mea sub lumina crudă a acestor două cuvinte simple: Tu… „să iubeşti”. În această săptămână, de exemplu, ce a fost „iubire” adevărată?

În aceste vremuri de violenţă, îţi mulţumim, Doamne, că ne faci să credem în iubire!

În aceste vremuri de indiferenţă, îţi mulţumim, Doamne, că ne inviţi la atenţie!

În aceste vremuri de disperare şi de proastă dispoziţie, îţi mulţumim, Doamne, că ne aminteşti că viitorul aparţine iubirii.

Înainte de a continua, înainte de a spune o lecţie învăţată pe dinafară, să ne întrebăm ce ar răspunde un creştin obişnuit la această întrebare simplă: „Care este cea mai mare poruncă a lui Cristos?” Dar eu, ce aş răspunde, după cele ce-mi amintesc?

Putem paria cu tărie că cei mai mulţi dintre noi ar răspunde: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”

Dar oare asta spunea Isus? Care este cea mai mare poruncă?

 

Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.

Isus citează, aici, rugăciunea zilnică a iudeilor, „Shema Israel” (Deuteronom 6,4-7). Isus nu pare că a avut nevoie să se gândească. Răspunsul lui a ţâşnit din fiinţa lui cu o spontaneitate absolută. El condensează, în această formulă, ceea ce trăieşte în existenţa lui de zi cu zi: Isus este omul „total îndreptat către Dumnezeu”, este fiinţa care nu este centrată în sine însăşi, ci absolut centrată asupra Celuilalt, el este Fiul! În întruparea sa, Isus traduce în mod uman…, adică în gânduri şi reflexii afective şi de voinţă, tipul de relaţie inefabilă prin care Fiul este total orientat către Tatăl în sânul Sfintei Treimi. Da, marea, prima iubire a lui Isus, este Dumnezeu. Ar fi necinstit să travestim gândirea lui Isus reducând-o la aceea de a nu fi decât o solidaritate, o iubire fraternă. Dumnezeu, primul slujit! Dumnezeu, primul iubit!

Şi nu putem să nu remarcăm tăria expresiei, cu cuvântul „tot” repetat de trei ori: să iubeşti cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău! Inima, sufletul şi cugetul… Trei cuvinte adunate pentru a spune că trebuie să iubim cu toată fiinţa noastră.

Aşa îl iubesc eu pe Dumnezeu? Sau, numai cu o mică parte din viaţa şi din timpul meu? Îl iubesc pe Dumnezeu cu profesia mea, cu relaţiile mele familiale, cu ocupaţiile mele din timpul liber, cu lecturile mele, cu…

 

Iar a doua este asemenea acesteia…

Deşi întrebarea doctorului Legii nu se referea decât la „cea” mai mare poruncă, Isus adaugă acesteia o „a doua”, scoasă şi aceasta din Biblie. (Levitic 19,18). Deci este clar că nu se poate elimina o poruncă prin alta, cum ar fi unii ispitiţi să o facă. Ar fi atât de practic a se dispensa de una dintre ele spunând: este de ajuns a-l iubi pe Dumnezeu… sau, este de ajuns a-i iubi pe fraţii noştri. Pentru Isus, nu este numai o poruncă, sunt două. Iar când i se cere „una”, o dă şi pe o „a doua”… adevărat, adăugând, că a doua este „asemenea” cu prima. În mod cu totul evident, Isus stabileşte totodată o ierarhie şi o legătură între cele două precepte.

 

Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Acum ne dăm mai bine seama că întrebările „exclusive” pe care ni le puneam la început sunt întrebări puse rău: nu este vorba de Dumnezeu sau de om, de mistică sau de politică, de rugăciune sau de fraternitate. Crucea plantată pe Golgota comportă două bârne, una „verticală”, întinsă spre cer… cealaltă „orizontală”, îmbrăţişând întreaga omenire. În acelaşi gest al jertfei sale supreme, Isus îşi exprimă iubirea lui către Tatăl şi iubirea către fraţi. O unică iubire, plecând în două direcţii.

Teoria iubirii de aproapele care ar ajunge să se lipsească de Dumnezeu, este o doctrină ce nu are nimic de a face cu gândirea lui Isus.

Dar şi invers, o teorie a iubirii lui Dumnezeu care ar ajunge să-l uite pe aproapele, ar fi de asemenea contrară evangheliei.

Adevăratul discipol al lui Isus primeşte de la el două porunci: o iubire a aproapelui care îşi dovedeşte gratuitatea şi universalitatea dăruindu-se şi unor timpuri de gratuitate absolută în slujirea lui Dumnezeu… o iubire a lui Dumnezeu a cărei autenticitate se verifică în întâlnirea şi slujirea altuia… „Cine nu-l iubeşte pe aproapele său, cum poate să pretindă că-l iubeşte pe Dumnezeu?” (I Ioan 4,20).

 

În aceste două porunci este cuprinsă întreaga Scriptură: toată Legea şi Profeţii.

Două iubiri asemenea! Dar care niciodată nu se exclud una pe alta. Nu se pot schimba între ele, dar amândouă sunt necesare. Pentru Isus omul complet este plasat în faţa lui Dumnezeu şi în faţa fraţilor săi. El trebuie să ia poziţie pentru Dumnezeu şi să ia poziţie pentru om. Trebuie să-l slujească pe Tatăl şi să-i slujească pe fraţii săi.

Deci acesta este rezumatul întregii legi şi a profeţilor. Înseamnă oare că Isus ne cere să nu ne mai ocupăm de celelalte precepte? Isus a spus că nu venea să abolească nimic. Dar aceste două porunci (Dumnezeu şi ceilalţi!) sunt dinamismul interior şi motivaţia tuturor celorlalte porunci.

„Iubeşte şi fă ce vrei!” va spune, într-o zi, sfântul Augustin. Departe de a justifica facilităţile egoiste pe care ni le dăm nouă înşine, această formulă ne aminteşte că iubirea este o exigenţă fără de sfârşit, care merge mult mai departe decât toate prescripţiile şi toate interdicţiile. Niciodată nu am terminat să iubim!

„Simţul omului” este mai uşor pentru unele temperamente: atunci să insiste pe „simţul lui Dumnezeu” care le este mai greu.

„Simţul lui Dumnezeu” este mai spontan pentru alţii: atunci să insiste pe angajarea în slujirea celorlalţi care le este mai puţin spontană.

Până unde l-au dus aceste „două iubiri” pe Isus?

 

NOËL  QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.