Categorii

Duminica a XXX-a de peste an

   Din experienţă cunoaştem că frumuseţea unui vitraliu nu poate fi observată din exteriorul clădirii; nici numai din reproducerile din cărţi. Ar lipsi ceva esenţial: lumina care-l străbate.

   În acelaşi mod nu pot fi înţelese lecturile de astăzi privite doar din exterior, privite ca un document arheologic, martor al unei lumi trecute, fără legătură cu lumea noastră.

   Să încercăm în minutele următoare să găsim adevărata învăţătură, pentru ca luminaţi de lumina lui Cristos să beneficiem de hrana spirituală necesară în drumul nostru spre mântuire prezentată în Evanghelia de astăzi.

   Minunea vindecării orbului din Ierihon într-adevăr a fost şi un eveniment istoric petrecut în timpul lui Isus, însă ceea ce Evanghelia vrea să ne transmită astăzi este mult mai mult. Vrea să ne facă să înţelegem că Isus este Mesia aşteptat de veacuri, prevestit de profeţi, este Mântuitorul.

   Dacă luăm Evanghelia după Marcu în ansamblu, observăm că vindecarea orbului din Ierihon se prezintă ca o secvenţă paralelă vindecării orbului din Betsaida (cf. Mc 8,22-26). În primul caz Marcu, chiar prin modul de a descrie evenimentele, ne transmite o învăţătură: Cristos săvârşeşte minuni pentru a-i întări în credinţă pe ucenicii lui. Minunea din Betsaida precede mărturia lui Petru la Cezareea: „Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu„(Mc 8,29) şi apoi urmează primul anunţ al Patimii, morţii şi Învierii. În mod asemănător minunea din Ierihon precede strigătul poporului care întâmpină pe Isus la intrarea în Ierusalim: „Osana, Fiul lui David. Bine este cuvântat cel care vine în numele Domnului„(Mc 11,9) iar după câteva zile urmează Patima, Moartea şi Învierea lui Isus. Aşadar, ca şi în cazul vindecării din Betsaida, Evanghelia de astăzi ne conduce tot spre o profesiune de credinţă: Isus este Mesia. El are puterea de a dezlega orice neputinţă, vindecă pe cei orbi, pe şchiopi, pe surzi, iartă păcatele. Însă misiunea sa, după voinţa Tatălui, presupune Evenimentul Calvarului. Astfel deschiderea ochilor orbului capătă valoare de semn. Acest om care stă la marginea drumului, evocă omenirea în întuneric, departe de Mântuitor. În strigătul său către Isus, putem recunoaşte implorarea omului care observă posibilitatea mântuirii, o cere, iar după ce a obţinut-o, îl urmează pe Cristos.

   Prin aceasta, minunea evidenţiază şi învăţătura pe care o are pentru noi: Domnul este cel care trece şi ne cheamă. Întâlnirea cu Cristos este credinţa; pentru a ajunge la el nu trebuie să ne plecăm urechea la şoaptele unora sau ale altora. A crede cu adevărat în Isus înseamnă a-l urma pe drumul care duce prin cruce la mântuire.

   În acest sens orbul din Ierihon ne este un exemplu: la auzul că trece Isus el strigă: „Fiul lui David, ai milă de mine” (Mc 10,48). Strigă din ce în ce mai tare. Nu ia în seamă mustrările celor din jur. Când se aude chemat îşi aruncă mantia, singura sa „avuţie”, şi aleargă la Isus.

   Isus îl vindecă. O vindecare durabilă: îi redă vederea, dar îl luminează şi în credinţă pentru că nu se întoarce ca ceilalţi la ieşirea din oraş, dar el merge cu Isus până la Ierusalim. Isus îl vindecă atât pentru a-i răsplăti credinţa cât mai ales pentru a arăta că a sosit timpul eliberării. În acel timp în care mai mult decât la întoarcerea din exilul babilonic, aleargă spre Ierusalim „orbul şi şchiopul”.

   „Strigaţi de bucurie pentru Iacob, ridicaţi în slăvi pe cel dintâi dintre popoare. Să răsune cântările voastre de laudă spunând: Domnul a salvat pe poporul său, rămăşiţa lui Israel„(Ier 31,7-8).

   Acum este momentul acestei bucurii. Poporul lui Israel nu trebuia să se mire ca odinioară când aceste cuvinte erau pe buzele lui Ieremia. El vestea bucuria în cele mai triste momente ale poporului ales, când Ierusalimul era distrus de Nabucodonosor, iar poporul deportat în Babilon. Totuşi profetul strigă pentru că el ştie că Dumnezeu nu este ca omul: el nu-şi încalcă făgăduinţele. El va instaura o nouă Împărăţie. O Împărăţie care îi va aduna pe toţi de la marginile pământului, chiar pe orbi şi pe şchiopi. Împărăţie cu ape curgătoare, unde nu va mai fi plâns. Cât priveşte catastrofa deportării în Babilon ea este izvor de purificare.

   Cristos, iată, inaugurează această Împărăţie. E momentul bucuriei, chiar dacă şi pentru ucenici vor fi momente de descurajare, când Învăţătorul lor va fi înălţat pe cruce toate acestea nu vor fi decât spre bucurie. Totuşi înainte de a avea loc toate acestea Isus prin faptele sale îi încurajează.

   Sfântul Grigore cel Mare explicând minunea din Evanghelia de astăzi spune: „Răscumpărătorul nostru, ştiind că sufletele discipolilor săi vor fi tulburate din cauza pătimirii sale, le prezice cu mult înainte că moartea sa va fi spre gloria Învierii, pentru ca văzându-l murind, aşa cum le-a prezis, să nu se îndoiască de Învierea sa. Şi deoarece discipolii erau încă trupeşti şi cu totul incapabili de a înţelege cuvintele misterului, Domnul a făcut o minune. Înaintea ochilor lor, un orb recapătă vederea pentru ca cei care nu înţeleg cuvintele misterelor cereşti să fie consolidaţi în credinţă cu ajutorul faptelor cereşti”.

   Pentru a beneficia de hrana spirituală trebuie să ne includem şi noi în acea mulţime care asistă la minunea înfăptuită de Isus la Ierihon. Trebuie să fim conştienţi că ori de câte ori celebrăm sfânta Liturghie suntem contemporani cu Isus, cu apostolii, cu toţi cei care l-au urmat pe Cristos. Astăzi orbul trebuie să ne fie şi nouă un exemplu de credinţă. El ne dovedeşte că pentru a-l înţelege pe Cristos, pentru a observa învăţătura lui avem nevoie de lumină. De aceea strigătul lui Bartimeu trebuie să răsune şi în inimile noastre: „Învăţătorule, fă-mă să văd!” (Mc 10,51). Astăzi trebuie să ne lăsăm şi noi consolidaţi în credinţă pentru a fi capabili de a-l urma pe Cristos, pentru a trăi în ascultare totală la voinţa Tatălui. Modelul nostru de ascultare este Cristos, el îl ascultă pe Tatăl când îl trimite în lume; îi ascultă pe cei aflaţi în suferinţă, pe cei păcătoşi, intervine în favoarea lor. Ceea ce cere din partea lor şi din partea noastră este să fim hotărâţi în a-l urma pe calea iubirii, calea credinţei şi a speranţei.

   Un om simplu, fiind întrebat ce ar face dacă Dumnezeu l-ar osândi la iad, chiar dacă a fost un creştin bun. Acesta a răspuns: „Ce aş face? Am două braţe: credinţa şi speranţa! Cu acestea l-aş îmbrăţişa pe Dumnezeu şi l-aş duce cu mine în iad. Căci acolo unde e Dumnezeu nu este nici suferinţă şi nici iad”.

   Oare putem spune şi noi, cei de azi că tăria vieţii noastre este credinţa şi speranţa? Că în orice situaţie am fi, în drum spre Ierusalim – drum al perfecţionării – la poalele Calvarului – drumul suferinţei, lângă crucea lui Isus care ne iartă păcatele, avem mereu în sufletul nostru iubirea, credinţa şi speranţa?

   Să-l rugăm pe Isus să ne vindece de orice piedică în drumul credinţei noastre şi să ne dea lumina de a ajunge la bucuria mântuirii.

Ier 31,7-9;    Evr 5,1-6;    Mc 10,46-52

Vincenţiu Burlacu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.