Categorii

Duminica a XXVIII-a din Timpul de peste an – Ciclul C

duminica-xxviii-tpa-c2Rg 5,14-17; 2Tim 2,8-13; Lc 17,11-19

      Astăzi, ca şi ieri, oamenii sunt într-o continuă căutare a extraordinarului şi a senzaţionalului. Însuşi mediul social favorizează această căutare.

      Pentru a-l putea capta pe om, societatea de consum se prezintă, sub forma excepţionalului care înlătură elementul comun. Omul obişnuit este înlăturat; el nu are valoare. Se pierde în anonimat. Oare acelaşi lucru se întâmplă şi pe planul mântuirii? Există unii oameni privilegiaţi care numai ei au acces la bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu?

      Din lecturile de astăzi observăm că mântuirea şi credinţa sunt destinate tuturor oamenilor indiferent de rasă, stare socială şi culturală şi indiferent de timpul în care trăiesc. Universalismul mântuirii, care abia în Noul Testament îşi găseşte expresia cea mai înaltă, este prevestit de cunoscuta relatare din Cartea a II-a a Regilor. Este vorba de istoria vindecării şi convertirii unui păgân. Naaman, comandantul armatelor Siriei, duşman al lui Israel, fiind atins de lepră, o boală incurabilă până în ziua de azi, în încercarea sa de a se vindeca, trebuie să se coboare de la rege, la care s-a dus mai întâi, la profet; de la profet la slujitorul acestuia; de la râurile minunate ale Damascului la neînsemnatul Iordan.

      Prin această umilire şi acest act de supunere, străinul nu e numai vindecat de lepră, dar se şi converteşte. Contrar poporului ales care, aşa cum ne spun profeţii, „a abandonat izvorul apei vii” (Ier 17, 13)  şi „a refuzat apele de la Siloe care curg lin” (Is 8,6), Naaman reuşeşte să dea o mărturie de credinţă exclusivă în Jahve: „Acum ştiu – spune el – că nu este alt Dumnezeu pe faţa pământului decât în Israel”. Vindecându-se, Naaman se întoarce la profetul Elizeu plin de recunoştinţă şi cu mâinile pline de daruri; dorea să-i mulţumească în felul său. În faţa refuzului categoric al lui Elizeu, care nu-şi atribuia sieşi minunea, întreabă dacă totuşi poate lua atâta pământ cât pot duce  doi măgari spre a-l folosi în cultul adus Dumnezeului lui Israel. Iată câtă credinţă la acest om care nu cu mult timp în urmă era un păgân.

      Aceeaşi tematică a lecturii din Vechiul Testament este prezentată şi de evanghelistul Luca în episodul samariteanului recunoscător: şi aici apare scena unui străin detestat; şi el, ca şi Naaman, este lepros; şi el se confruntă cu ingratitudinea şi indiferenţa iudeilor. Încă o dată, un samaritean, la fel ca şi samariteanul milostiv care l-a îngrijit pe omul căzut în mâinile tâlharilor, este prezentat ca un model de credinţă şi iubire. Accentul pasajului nu este pus atât pe motivul etic al recunoştinţei, deşi şi el este important, cât mai degrabă pe calitatea persoanei care o trăieşte: un străin lepros. Se poate spune că în aceste două caracteristici evanghelistul Luca a concentrat esenţa sărăcieişi a marginalizării. Leprosul era constrâns să trăiască în afara oraşelor, prezenţa sa trebuia să fie semnalată de la distanţă, boala sa era considerată semnul cel mai grăitor al unui blestem divin pentru un păcat foarte grav; destinul său nu era numai al unui om bolnav, dar al unui izolat, al unui excomunicat. Aceasta este prima trăsătură a acestui om. Dar nu mai puţin relevantă este calitatea sa de samaritean, adică un om care nu face parte din poporul ales şi care este duşman al lui Israel, asemeni lui Naaman. Un  individ cu care evreul nu trebuia să aibă nici cele mai mici contacte. Din aceste două caracteristici izvorăşte şi ideea fundamentală a evangheliei de astăzi: mântuirea este oferită tuturor şi în special celor mai puţin privilegiaţi sau „predestinaţi”, aşa cum se considerau a fi evreii.

      Din cei zece leproşi vindecaţi de Isus, doar unul se întoarce, iar ceilalţi nouă se duc în grabă să se arate preoţilor. Voiau cât mai repede să fie declaraţi curaţi şi să părăsească astfel starea în care au trăit. Voiau să reintre cât mai repede posibil în comunitatea umană ca membri cu drepturi depline. Evident, urmăreau numai avantajul pe care îl aducea vindecarea. Privind numai spre viitor, uită să privească şi înapoi spre Cel care i-a scos afară din starea lor mizeră. Când se experimentează un ajutor, imediat este uitat cel care l-a dat.

      Despre cel care se întoarce se spune: „S-a întors, lăudându-l pe Dumnezeu cu glas puternic”. Toţi au strigat cu glas puternic atunci când era vorba de milostivire. Toţi erau preocupaţi de necesitatea lor, iar ajutorul era dorinţa lor cea mai profundă. Acum numai unul singur îl laudă pe Dumnezeu. Pentru el vindecarea a devenit întâlnire cu Dumnezeu căci a experimentat conştient belşugul harului şi al milostivirii sale. Recunoaşte măreţia şi milostivirea lui Dumnezeu şi îi este recunoscător, mulţumindu-i; mulţumindu-i,  atât pentru vindecarea trupească, fizică, dar şi pentru vindecarea spirituală. Isus îi spune: „Ridică-te şi mergi, credinţa ta te-a mântuit”. Cel vindecat crede că Isus este Domnul şi îi mulţumeşte pentru minunea făcută pentru el.

      Şi noi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce a făcut pentru noi, pentru toate minunăţiile sale de care ne bucurăm. Viaţa pe care o descoperim în noi în fiecare dimineaţă nu este oare o minune a lui Dumnezeu? Suntem noi recunoscători Celui ce ne-a dat-o? „Dacă am mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce a făcut pentru noi, spunea un scriitor italian, nu am avea timp să ne plângem”.

      Abatele Huvelin, directorul spiritual al lui Charles de Foucauld, scria: „Nu poate exista viaţă creştină fără această privire îndreptată continuu spre Dumnezeu, care este expresia recunoştinţei. Valoarea unui suflet se măsoară după recunoştinţă”. De câte ori ne-am întors înapoi să mulţumim Domnului, să plângem la picioarele sale cu lacrimile recunoştinţei noastre, asemeni samariteanului din evanghelie, şi să dăm astfel valoare sufletului nostru?

      Se spune că Zinovev, consilierul principal al lui Stalin, îl întrebă pe acesta într-o zi: „Tovarăşe Stalin, ştiţi ce este recunoştinţa?” Stalin îşi scoase pipa din gură şi răspunse: „Sigur că ştiu. Este o boală a câinilor”. De fapt habar nu avea ce este pentru că nu o folosise niciodată. Şi totuşi, nu sunt puţini acei fraţi ai noştri care suferă de această boală deoarece, după atâtea binefaceri ale lui Dumnezeu, ei le preschimbă în blestem.

      Recunoştinţa pare a fi o virtute nu prea cunoscută. Oamenii uită cu uşurinţă de ea. O povestire rusă spune că odată Marele Rege, dăduse o petrecere în palatul său. Însă această petrecere avea nişte oaspeţi cu totul deosebiţi: au fost invitate toate virtuţile. Şi au venit multe, mari şi mici. Virtuţile se întreţineau familiar între ele ca nişte rude apropiate. Dar la un moment dat, Regele observă că două dintre ele se priveau ca şi cum nu se cunoşteau. Stăpânul casei le luă de mână şi făcu prezentările: „Binefacerea” – „Recunoştinţa”. Cele două virtuţi au rămas uimite. De la crearea lumii s-au întâlnit pentru prima dată. Ce distanţă mare au lăsat oamenii, prin comportamentul lor, să se formeze între aceste două virtuţi!

      Virtuţii binefacerii trebuie să-i răspundem cu virtutea recunoştinţei, iar atunci când binefăcătorul este Dumnezeu, recunoştinţa trebuie să fie cu atât mai mare şi mai promptă. Dar oare numai atunci când primim ceva de la Dumnezeu trebuie să fim recunoscători, să ne îndreptăm spre El şi să-l căutăm? Utilitatea imediată sau gândul la răsplata viitoare nu trebuie să conducă alegerea lui Dumnezeu, ci inima. Dumnezeu trebuie căutat pentru ceea ce este El însuşi, nu pentru ceea ce poate da.

      De acest lucru este conştient şi sfântul Paul, aşa cum am citit în cea de-a doua lectură de astăzi. Pentru el Isus este totul: lui i-a dat şi i-a sacrificat totul. Stă în lanţuri pentru el; nu cere minunea eliberării, e mulţumit că poate suferi pentru Cristos care, chiar dacă noi îi suntem necredincioşi, totuşi „el rămâne credincios, căci nu se poate tăgădui pe sine însuşi”.

      A păstra şi a mărturisi credinţa nu este un lucru uşor. Adesea suntem cuprinşi de teamă în faţa unei societăţi care ia în râs credinţa. Uneori acest lucru înseamnă un lent şi subtil martiriu.

      Să avem însă curajul să ne întoarcem şi să-i mulţumim lui Dumnezeu, asemeni samariteanului din evanghelie, să răspundem binefacerii cu recunoştinţa, lăudându-l pe Dumnezeu indiferent de dificultăţile pe care le-am putea întâmpina. Samariteanului, Isus i-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit”. Recunoscând în Isus pe Dumnezeu, el şi-a manifestat credinţa şi a fost mântuit. Şi noi trebuie să ne manifestăm adeziunea la Cristos ca să obţinem vindecarea spirituală care este adevărata noastră necesitate.

                                                                                                                        Adrian Stoica

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.