Categorii

Duminica a XXVIII-a din Timpul de peste An – Ciclul B

Înţ 7,7-11; Ps 89,12-17; Evr 4,12-13; Mc 10,17-30

Întreaga istorie a omenirii este străbătută de un element care a creat întotdeauna tensiune, o tensiune care s-a manifestat mai întâi în interiorul persoanei, iar mai apoi s-a răspândit şi la cei din jur. Din cauza acestui element, omul a început să se neliniştească, să caute o dezvoltare a vieţii sale, încălcând drepturile celorlalţi. Acest element a cauzat certurile, războaiele, crimele, cu alte cuvinte, dezordinea din lume. Iar acest element universal îl constituie bogăţia.

Primele pagini ale Scripturii relatează că Dumnezeu a creat toate câte sunt şi toate au fost bune. Întreaga bogăţie a creaţiei a fost oferită omului, pentru ca acesta să se folosească cu înţelepciune de ea. Omul este acela care, din cauza înclinaţiilor sale rele, a dat un alt sens creaţiei şi a făcut un scop din a aduna cât mai multe bunuri pământeşti.

Pentru a acorda bunurilor pământeşti valoarea pe care o au de fapt, omul trebuie să ceară de la Dumnezeu darul înţelepciunii. Doar cel care a creat ştie valoarea justă a acestor bunuri. Prima lectură, luată din cartea Înţelepciunii, evidenţiază adevărata ierarhie a valorilor. Autorul acestei cărţi exaltă înţelepciunea ca fiind izvorul tuturor bogăţiilor. Ceea ce pentru fiecare dintre noi, în virtutea evidenţei, apare ca lucru de mare preţ – pietrele scumpe, aurul, argintul, frumuseţea, sănătatea –, în ochii celui înţelept acestea sunt considerate fără valoare, dacă nu sunt văzute ca instrumente de care omul se poate folosi în itinerarul său pământesc. Mesajul acestei lecturi conduce la o interiorizare, la o căutare a adevăratelor bogăţii, care sunt spirituale şi care dau sens şi bogăţiilor materiale.

În acest sens, psalmul responsorial îl pune în prim-plan pe Dumnezeu, adevărata bogăţie a omului, singurul care poate îmbogăţi cu adevărat: „Satură-ne, Doamne, dis-de-dimineaţă cu iubirea ta şi ne vom bucura”. În definitiv, adevărata bogăţie a omului este iubirea lui Dumnezeu, revărsată în inima omului. Având acest tezaur, eşti cu adevărat bogat, fără a avea alte bunuri materiale, şi, totodată, fără el eşti cel mai sărac, chiar dacă nu mai ştii numărul averilor. Dobândirea acestei comori nu oferă bucurii trecătoare, dar, fiind oferită şi garantată de însuşi Dumnezeu, ea este veşnică.

Comoara este dobândită doar de acela care este dispus să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l pună în practică. Şi aşa cum afirmă autorul Scrisorii către Evrei, în cea de a doua lectură, acest cuvânt pătrunde în intimitatea omului şi-i transformă viaţa, căci el ajunge până la măduva oaselor şi aşteaptă un răspuns.

Un asemenea răspuns întâlnim în Evanghelia de astăzi. Evanghelistul Marcu prezintă un tânăr bogat, de un caracter nobil, de o practică religioasă exemplară, care face un gest mai rar întâlnit în rândurile celor din tagma sa: îngenunchează în faţa lui Isus şi-l întreabă ce trebuie să facă pentru a dobândi împărăţia lui Dumnezeu. Setea arzătoare de cunoaştere, de perfecţiune şi de fericire, viaţa lui exemplară trezesc admiraţia lui Isus, care îl îndrăgeşte. Observăm că pentru Isus condiţia bogatului nu este un impediment în urmarea unei chemări, nu constituie un rău în sine, ci reprezintă o oportunitate de a înainta pe calea voită de Dumnezeu.

Niciodată Isus nu a condamnat bogăţia pentru ceea ce este în sine. Întâlnim printre prietenii lui Isus şi oameni bogaţi: Iosif din Arimateea, Nicodim, Zaheu. Isus nu condamnă bogăţia, ci ataşamentul exagerat faţă de ea. Această exagerare era înţeleasă în Vechiul Testament ca idolatrie: a face din ban un idol în faţa căruia să te închini, pentru dobândirea căruia să îţi consumi toate energiile şi, în ultimă instanţă, fără de care nu mai poţi trăi. Avariţia, ca orice altă formă de idolatrie, constituie un izvor de nefericire, o hrănire a propriului egoism.

Isus nu se limitează să condamne bogăţiile şi nu intenţionează să provoace teama în ascultătorii săi, dar oferă o alternativă mult mai valoroasă: împărăţia lui Dumnezeu. Chemarea lui Isus adresată tânărului bogat subliniază această perspectivă: superioritatea Împărăţiei lui Dumnezeu în comparaţie cu bogăţiile acestei lumi. Chemarea lui Cristos adresată tânărului bogat a rămas fără ecou, căci acesta era foarte ataşat de bunurile sale.

Ca şi în cazul tânărului din evanghelie, de multe ori bogăţia ne oferă o siguranţă exagerată în propria persoană, ne oferă un confort cu care ne-am obişnuit şi de care nu ne putem lipsi, ne orientează spre egoism şi creează superficialitate în raportul nostru cu Dumnezeu. Astfel, ne arătăm mulţumiţi de comoditatea vieţii în care trăim, afişăm faţă de Dumnezeu întreaga disponibilitate în a-l urma, dar contactul direct cu o cerere radicală de renunţare ne descoperă adevărata identitate: mediocritatea.

Ceea ce nu a acceptat acest tânăr bogat nu a fost numai părăsirea propriilor averi sau a plăcerilor acestei lumi, ci dificultatea a constat în împărţirea bunurilor sale săracilor: „Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă” (Mc 10,21). Adevărata caritate presupune deschidere faţă de ceilalţi, disponibilitate totală în a-i ajuta pe semeni. Renunţarea la bunurile materiale în favoarea celor lipsiţi poate pune în criză ziua de mâine, poate crea dificultăţi şi suferinţe, dar ea ne poate face în realitate mai bogaţi: căci cel cu care împart îmi este frate şi împărtăşesc cu el acelaşi drum. Cristos, prin chemarea adresată tânărului, se concentrează asupra esenţei vieţii creştine trăite în iubire, şi anume dăruirea. Tânărului bogat i se cere să se dăruiască total, fără rezerve.

Dar mai este posibilă astăzi urmarea lui Cristos, care presupune radicalitate, într-o lume atât de materialistă? Mai este astăzi Cristos văzut ca o valoare pentru care să fii dispus să renunţi la toate? Renunţarea la bunurile pe care le-am dobândit prin muncă cinstită şi cu efort nu este nebunie? Cum am fi procedat dacă am fi fost în locul tânărului din evanghelie?

Un tânăr din Brazzaville, capitala statului Congo, a făcut un gest mai puţin obişnuit. La vârsta de 25 de ani, singurul fiu al unei familii bogate, s-a hotărât să se facă preot. Terminase de un an facultatea de arhitectură, ajunsese inginer şi avea tot ce îşi doreşte orice tânăr de astăzi: o maşină scumpă, o casă modernă, o prietenă frumoasă, un serviciu foarte bun şi un cont generos în bancă. Dar viaţa pe care o ducea, cu tot luxul ei, nu îl mulţumea. Simţea ceva mult mai puternic în interiorul său. Decizia a împărtăşit-o mai întâi prietenilor săi, cu care adesea se întâlnea la distracţii. „Te simţi bine? Glumeşti sau chiar ai înnebunit?” Şi cu multe alte întrebări l-au asaltat prietenii lui, dar nu au reuşit să înţeleagă motivul unei asemenea renunţări. Familia a reacţionat cel mai dur la alegerea misterioasă a tânărului. Erau credincioşi, dar considerau o renunţare prea mare ca unicul lor fiu, în care şi-au pus toate speranţele, să se facă preot. În ultimă instanţă, după nenumărate încercări de a-l face să renunţe la gândul său, tatăl l-a dezmoştenit, concluzionând nervos: „Nu vreau să te mai văd niciodată!” Şi tânărul a plecat. Iar peste câţiva ani a ajuns preot.

 Tânărul african rămâne un reper în viaţa de credinţă şi un exemplu greu de acceptat de mulţi creştini de astăzi, care îşi reduc viaţa doar la bani şi plăceri. Lumea de astăzi are nevoie de creştini autentici, care să arate prin viaţa lor că mai există o altă viaţă, cea veşnică. Iar această viaţă este pregătită pentru fiecare dintre noi.

Isus nu lasă pe nimeni fără speranţa mântuirii, nici chiar pe cei bogaţi, dar aminteşte marea dificultate a acestora de a dobândi împărăţia lui Dumnezeu. Cei bogaţi au o mare responsabilitate faţă de cei săraci ai lumii şi, mai ales, de buna întrebuinţare a banului, căci de multe ori cele mai mari rele – prostituţia, eutanasia, avortul, sinuciderea, crima – au drept cauză principală banul.

Închei această predică cu un text din marele gânditor creştin sfântul Augustin, care ne îndeamnă să ne folosim cu înţelepciune de bunuri:

Mulţi îngroapă averea în pământ, privându-se chiar şi de plăcerea de a o vedea – de multe ori pentru toată viaţa – doar pentru faptul de a o şti în siguranţă. De ce nu o îngroapă direct în cer, unde ar fi cea mai mare siguranţă şi unde o vor găsi, într-o zi, pentru totdeauna? Cum să facă aceasta? E simplu. Dumnezeu îşi oferă, în cei săraci, hamalii care îţi vor duce comoara acolo unde speri să ajungi într-o zi. Dumnezeu îşi primeşte prin cei săraci comoara aici şi ţi-o va restitui când vei ajunge la el.

Să dăm dovadă de înţelepciune şi să-l alegem pe Dumnezeu drept centru al vieţii noastre, încredinţându-ne lui cu totul. Iar bogăţiile acestei lumi să le folosim pentru a-i ajuta pe ceilalţi, căci în acest fel ne vom ajuta şi pe noi înşine. Să nu ne fie teamă să renunţăm în favoarea lui Dumnezeu, căci el nu se lasă întrecut în dărnicie. Să arătăm lumii de azi, prin viaţa noastră, că viaţa veşnică este o realitate trăită încă de pe acest pământ.

Marius ENĂŞEL

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.