Categorii

Duminica a XXVIII-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Is 25,6-10; Fil 4,12-14.19-20; Mt 22,1-14

Printre sentimentele fundamentale ce definesc omul în calitatea sa de creatură după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,26), se află cel al bucuriei şi al speranţei. În timp ce bucuria izvorăşte dintr-un fapt deja împlinit, speranţa se îndreaptă prin însăşi natura ei spre viitor, spre lucrurile de împlinit. Speranţa zideşte în inima omului încredere în forţele şi faptele sale, oferă constanţă în acţiuni şi permanenţă în efortul depus.

Dacă avem răbdarea necesară să urmărim istoria poporului evreu, în paginile Vechiului Testament, vom constata cu surprindere că trăsătura de bază a acestui popor, sentimentul care l-a însoţit pe parcursul întregii sale istorii nu este altul decât speranţa. Încă din primele pagini ale Cărţii Genezei, după alungarea lor din Paradis în urma păcatului neascultării, Dumnezeu face un legământ cu protopărinţii noştri, un legământ ce menţine aprinsă, de-a lungul veacurilor, în inima lor, o rază de speranţă că, într-o zi, vor restabili ordinea pierdută prin incapacitatea de a rămâne fideli poruncii lui Dumnezeu.

Astăzi este suficient să angajăm un dialog sincer cu un prieten sau o cunoştinţă apropiată şi vom constata numaidecât că, de cele mai multe ori, discuţia alunecă în mod spontan pe panta grijilor de fiecare zi, a dezamăgirii, a neîncrederii în viitor, cu alte cuvinte, a speranţelor năruite. Este firesc ca această situaţie să devină preocupantă, căci aşa cum la nivel de persoană nu putem trăi fără speranţă, la nivel de popor deznădejdea devine sinucidere colectivă. Acest lucru relevă, înainte de toate, drama omului lipsit de viitor şi de speranţa în ziua de mâine, cu alte cuvinte, drama propriei încătuşări spirituale şi materiale.

De unde izvorăşte acest sentiment al deznădejdii? Care este fundamentul acestei incapacităţi a omului zilelor noastre de a spera?

Sfânta Biserică vine astăzi în întâmpinarea noastră cu o invitaţie adresată de Dumnezeu tuturor. Nu este o invitaţie inerţială şi nemotivată, ci este un anunţ de speranţă şi de bucurie, ce reiese din lecturile acestei duminici.

În prima lectură, luată din Cartea profetului Isaia, descoperim adevărate sentimente de speranţă şi încredere, motivate de credinţa că promisiunile de odinioară făcute de Dumnezeu vor deveni realitate. Această aşteptare a evreilor s-a transformat pe parcursul istoriei în credinţă, în certitudinea că Dumnezeu va veni în întâmpinarea aşteptărilor poporului, pe care cu braţul său puternic l-a scos din ţara Egiptului şi l-a condus în ţara promisă. Mai mult ca oricare dintre profeţi, Isaia exprimă prin cuvânt această speranţă, folosind imagini surprinzătoare prin ineditul lor, dar şi prin forţa lor de a comunica mesajul dorit: „Domnul va da la o parte vălul care învăluie toate popoarele” (Is 25,7), „va înlătura moartea pe vecie” (Is 25,8) şi „va şterge orice lacrimă” (Is 25,8). Asemenea imagini întăresc convingerea poporului că nu este sortit distrugerii, iar ziua de mâine aparţine Domnului, care cheamă toate popoarele la solidaritate reciprocă, la comuniunea cu el. Stabilitatea mântuirii universale şi a stăpânirii Domnului Dumnezeu se va arăta ca bucurie şi belşug, frăţietate şi pace (cf. Is 25,6), ca depăşire a toată durerea şi orbirea morală, ca victorie definitivă asupra morţii. Israel a învăţat în acest fel să gândească şi să trăiască istoria ca o continuă speranţă orientată spre viitor.

Pe linia iniţiată de textul din Cartea profetului Isaia, evanghelistul Matei ne pune astăzi în faţa ochilor una dintre cele mai provocatoare parabole, ce conţine un mesaj de speranţă, o invitaţie la deschidere în faţa darului pe care Dumnezeu nu se sfieşte să-l facă oamenilor. Împărăţia lui Dumnezeu ni se prezintă astăzi ca un banchet de nuntă; Cristos însuşi este mirele, iar Dumnezeu Tatăl, regele din parabolă, este autorul şi originea întregului proiect. „După ce, de multe ori şi în multe chipuri, Dumnezeu ne-a vorbit prin profeţi, în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul său” (Evr 2, 1-2). Prin trimiterea Fiului său, a unicului său Fiu, Dumnezeu vine în întâmpinarea speranţelor noastre şi rămâne credincios convocării sale în ciuda refuzului repetat al oamenilor, pentru că voinţa lui Dumnezeu este o voinţă de mântuire, care nu scade în faţa indisponibilităţii omului. Conţinutul acestei invitaţii este exprimat prin imaginea banchetului de nuntă, deoarece această imagine e vie în mentalitatea poporului izraelit, aşa cum am văzut în prima lectură. Iubirea manifestată de Dumnezeu în decursul veacurilor faţă de poporul izraelit înseamnă, în ultimă instanţă, fidelitate, care culminează minunat cu venirea Fiului său, Cristos Isus. Dumnezeu nu face diferenţe aşa cum credeau fariseii din timpul lui Isus. Ei considerau că simpla apartenenţă la poporul evreu şi împlinirea legii erau garanţii ale câştigării împărăţiei cerurilor. Condiţia ce derivă din acest dar al lui Dumnezeu este un imperativ care nu suportă amânări. Răspunsul nostru este o angajare fidelă şi plină de curaj în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, realizând faptele care ne vor asigura prezenţa la ospăţul de nuntă. Refuzul omului în faţa bunătăţii nemărginite a lui Dumnezeu atrage după sine pedeapsa, care exclude de la bucuria celor ce acceptă invitaţia şi nu-şi închid sufletul în faţa harului.

Acceptarea invitaţiei făcute astăzi necesită o haină de nuntă corespunzătoare, despre care ne vorbeşte evanghelistul Matei, o haină ce simbolizează tocmai atitudinea noastră în raport cu exigenţele Evangheliei lui Cristos. Prin asumarea unui angajament total în trăirea unei vieţi de creştin autentic, noi devenim crainicii invitaţiei lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, suntem şi invitaţi. Dumnezeu ne respectă libertatea, însă această libertate nu este un drept, ci asumarea unui risc, pentru că, dacă trăirea noastră zilnică nu va corespunde alegerii însuşite, nu ne vom bucura de bunăvoinţa divină.

În acest sens, sfântul Paul, în lectura a doua, le adresează un avertisment locuitorilor din Filipi. Acceptarea Evangheliei şi intrarea în Biserică nu pot constitui o garanţie de îndeplinire a promisiunilor divine şi a dorinţelor mântuitoare ale omului, pe care orice izraelit le spera; nu este ceva ce se primeşte fără anumite condiţii. Mântuirea rămâne în afara celor care nu se angajează la o luptă continuă, o luptă ce poate costa chiar lanţuri şi închisoare, aşa cum i s-a întâmplat Apostolului neamurilor. Exemplul lui Paul poate fi şi astăzi edificator într-un chip cu totul deosebit. Din Evanghelie a învăţat să fie liber şi mulţumit în orice împrejurare, dar, cu toate acestea, ştie să aprecieze darul comunităţii din Filipi (v. 14-15). Pentru sfântul Paul, viaţa trăită în Cristos este totul: fie că are de toate, fie că duce lipsă chiar şi de strictul necesar, fie că este în închisoare, fie că este liber, pentru el singura preocupare este Cristos.

 Cristos nu-l îndepărtează pe creştin de grija pentru propria lui existenţă, ci, dimpotrivă, îi dă tăria de a aduna şi de a avea ca şi cum nu ar avea nimic (1Cor 7,30), îi dă puterea de a răspunde cu bucurie şi speranţă deplină la invitaţia lui Dumnezeu de a locui până la sfârşitul zilelor sale în casa Domnului, aşa cum am proclamat cu toţii la psalmul responsorial.

Într-un spital din California, o tânără se afla pe patul de moarte. O asistentă care-i cunoştea situaţia s-a apropiat de patul muribundei pentru a o încuraja. „Ţi-e frică de moarte?”, a întrebat-o aceasta plină de compasiune. „Nu”, a răspuns tânăra, „însă mi-e frică de întâlnirea mea cu Dumnezeu. Mama mea a murit când eu aveam 12 ani, iar tatăl meu, imediat după aceea, ne-a părăsit. Am rămas cea mai mare din casă, trebuind să am grijă de ceilalţi patru frăţiori ai mei, dintre care cel mai mic avea doi anişori. Zilnic trebuia să mă îngrijesc să aibă ce mânca, să fac curăţenie, să spăl, să-i duc la şcoală, să-i ajut la teme şi, în acest fel, seara, când ajungeam în cameră, adormeam cu cartea de rugăciuni în mână înainte să apuc să mă rog prea mult. Aşadar mi-e frică de faptul că nu voi avea ce să-i spun lui Isus când mă va întreba despre timpul meu în rugăciune”. Asistenta, cu lacrimi în ochi, a luat mâinile fetei şi i-a spus: „Draga mea, când te vei întâlni cu Judecătorul Universului şi te va întreba ce ai făcut pentru el, să-i arăţi mâinile şi va fi suficient”.

Dacă ne lăsăm provocaţi de invitaţia lui Dumnezeu, va fi necesar ca faptele noastre să fie demne de darul primit. Referitor la aceasta, sfântul Augustin spunea că haina de nuntă este caritatea. Dacă nu avem caritate, nu avem nimic. Iată, în definitiv, haina nupţială pe care trebuie să o îmbrăcăm. Să ne însuşim această haină a carităţii şi, în felul acesta, să ne putem bucura de împărăţia lui Dumnezeu şi să ne eliberăm de teama de a fi aruncaţi în întunericul de afară. Numai dacă vom trăi în iubire, numai dacă suntem îmbrăcaţi cu caritate, putem spera că vom auzi glasul Tatălui: „Am fost flămând, însetat, gol, şi voi mi-aţi venit în ajutor. Intraţi în bucuria stăpânului!” (cf. Mt 25,31-46)

Petrică DĂNCUŢ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.