Categorii

Omilia de Duminică Duminica a XXVIII-a de peste an, Ciclul B

   Înţ 7,7-17; Ev 4,12-13; Mc 10,17-30

   Fiecare om în drumul vieţii sale de pe acest pământ, are parte de diferite evenimente, de diferite etape prin care creşte sau descreşte în personalitate. Evenimentele bineînţeles pot fi fericite sau triste, încurajatoare sau pesimiste şi de cele mai multe ori influenţează întregul flux al vieţii omului.

   Despre un asemenea eveniment ne relatează astăzi evanghelia şi dacă ne gândim cu cine vorbea omul cel bogat ne dăm seama că ne aflăm în faţa unui eveniment mântuitor, deoarece Cristos Fiul lui Dumnezeu vorbeşte cu un simplu om şi pe deasupra încearcă să-l facă ucenicul său, încearcă să-l facă să urmeze calea pe care va merge el: calea crucii. Episodul evangheliei de astăzi este foarte bine reliefat de dialogul dintre Isus şi omul bogat, dialog care apoi continuă cu răspunsurile pe care Isus le dă ucenicilor săi. Am putea spune că Isus s-a folosit cu înţelepciune de acest fapt pentru a da un răspuns clar la modul cum trebuie să-l urmeze un adevărat ucenic al său şi ce răsplată va primi acesta pentru faptul că îl urmează.

   Aşadar în orice vocaţie, în orice alegere omul are un dialog mai întâi cu Dumnezeu. În acest dialog trebuie să ştim că Dumnezeu este alături şi îi priveşte cu iubire pe toţi oamenii aşa cum Isus l-a privit pe omul din evanghelia de astăzi. Iubirea lui Dumnezeu face să crească germenul vocaţiei fiecărui om iar omul lăsându-se cuprins de această iubire devine colaborator al lui Dumnezeu împlinind voinţa lui prin vocaţia pe care o are.

   Dar evanghelia de astăzi ne prezintă şi obstacolul principal în calea împlinirii voinţei lui Dumnezeu. Acest obstacol este bogăţia pământească, bunurile materiale pe care unii le acumulează fără a avea neapărat nevoie de ele. Am văzut cât de greu i-a venit omului din evanghelie să renunţe; el nu a putut renunţa la bogăţii în favoarea lui Cristos. Asemănarea pe care Isus o foloseşte în evanghelie ne demonstrează practic imposibilitatea intrării bogaţilor în împărăţia lui Dumnezeu pentru că niciodată o cămilă nu va putea trece prin gămălia unui ac. Dar prin această asemănare Isus nu exclude convertirea inimii bogaţilor. El este mai degrabă radical cu bogaţii. Adică odată ce cineva renunţă la bogăţii, nu trebuie să mai revină la ele, nu trebuie să-şi mai facă din ele un scop în viaţă. Nu e vorba de bunurile necesare traiului de zi cu zi ci de acele bunuri pe care cineva le posedă în plus, de care s-ar putea lipsi sau pe care le-ar putea da aproapelui. Aceste bunuri sufocă glasul lui Dumnezeu pe care omul îl aude în viaţa sa. Cristos cere mult dar şi răsplăteşte mult. Oricine crede în el, am văzut cum va fi răsplătit: va primi însutit casă, fraţi, surori şi viaţa veşnică în veacul viitor.

   Problema este cum îl putem urma pe Cristos? Cum îl putem sluji fără a ne lega inima de bogăţiile acestei lumi? Răspunsul îl găsim în prima lectură de astăzi în care ne este descrisă înţelepciunea lui Dumnezeu pe care şi noi ar trebui să o cerem în rugăciunile noastre. Observăm că această înţelepciune a fost preferată de autorul cărţii în faţa sceptrelor şi tronurilor, în faţa sănătăţii şi frumuseţii, şi datorită acestei înţelepciuni autorul a primit numeroase bogăţii. Este chiar ideea din evanghelie: renunţi la bogăţii, la avere, la frumuseţe, chiar la sănătate, dar renunţând de fapt le dobândeşti însutit. Cum putem face noi aceasta? Trăind permanent în harul sfinţitor şi rugându-l pe Dumnezeu să ne dăruiască înţelepciunea inimii pentru ca orice situaţie de pe acest pământ să o înţelegem şi să o trăim în vederea vieţii veşnice.

   Înţelepciunea lui Dumnezeu este un dar iar acest dar nu-l putem primi decât dacă îl cerem constant şi cu tărie. În primirea şi trăirea înţelepciunii ne ajută în primul rând Cuvântul lui Dumnezeu care pătrunde sentimentele şi gândurile inimii după cum spune lectura a doua de azi. Din Cuvântul Scripturii noi primim lumina şi înţelepciunea pentru a acţiona corect şi oportun în toate situaţiile, de aceea trebuie să avem respect şi stimă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este o realitate care vesteşte faptele lui Dumnezeu, iar faptele lui Dumnezeu demonstrează veracitatea Cuvântului său. Aceste două realităţi: Cuvântul şi faptele merg întotdeauna mână în mână, ambele fac parte din planul de mântuire realizat de Dumnezeu prin întruparea Fiului său Isus Cristos.

   Renunţarea la bogăţiile acestei lumi este o jertfă, dar este o jertfă în favoarea unei bogăţii incomparabile care este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Cine vrea cu adevărat să trăiască pentru el va şti să renunţe în orice moment la ceea ce i-ar îngreuna drumul în urmarea lui. Înţelepciunea bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu este fundamentul renunţării în viaţa oricărui creştin.

   Având această înţelepciune orice creştin îşi va putea duce crucea zilnic cu bucurie ştiind că astfel participă la crucea lui Cristos. În acelaşi timp va şti să renunţe la bunurile acestei lumi, fiind conştient că nu a primit nimic de la sine ci totul de la Dumnezeu. Într-adevăr deviza unui creştin adevărat ar trebui să fie cea pe care o repeta adesea sfântul Francisc de Sales:”nimic de la mine, totul de la Dumnezeu, nimic pentru mine, totul pentru aproapele„. Această deviză este în sinteză conţinutul evangheliei de astăzi. Isus Cristos care ne cheamă şi ne susţine toată viaţa va desăvârşi această deviză prin răsplata pe care o oferă fiecăruia la timpul său. Important este să fim decişi total pentru el.

   La sfârşitul secolului trecut, mai exact în anul 1888, într-o mănăstire din Franţa intra o tânără care avea doar 15 ani. Simţise chemarea lui Dumnezeu din fragedă copilărie şi cu aprobarea papei Leon XIII, pentru că nu avea vârsta canonică, reuşeşte totuşi să intre în mănăstire. Aflându-se în mănăstire, simţea adesea o mare dorinţă de a ieşi, de a fi şi ea misionar, de a face ceva pentru Cristos, dar ceva care să se vadă.

   Citind scrisorile sfântului Paul până la urmă a înţeles că dacă Biserica are un trup alcătuit din diferite mădulare, mădularul cel mai necesar, cel mai nobil din toate nu-i lipseşte: acest mădular este inima cuprinsă de iubire; iar vocaţia ei şi-a dat seama că este iubirea. În liniştea mănăstirii l-a iubit pe Dumnezeu cât a putut prin renunţare, prin rugăciune, prin abandon la voinţa lui şi astfel a ajuns sfânta Tereza de Lisieux, sfântă atât de cunoscută astăzi în Biserica catolică. Într-adevăr, dacă mădularele Bisericii n-ar fi aprinse de iubire atunci nimeni n-ar face nimic: apostolii n-ar mai vesti evanghelia, martirii nu şi-ar mai vărsa sângele, mănăstirile ar fi goale şi pustii.

   Iubirea lui Cristos care l-a interpelat pe omul cel bogat din evanghelia de astăzi, ne interpelează şi pe noi cerându-ne un răspuns. Răspunsul nu trebuie să fie cel din evanghelie, adică refuzul, dar cel al sfânta Tereza de Lisieux care l-a acceptat din plin pe Dumnezeu. Exemplul ei, dar mai ales cuvintele lui Isus trebuie să ne facă şi pe noi disponibili la impulsurile harului lui Dumnezeu şi la urmarea cu fidelitate a poruncilor sale.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.