Categorii

Duminica a XXVII-a din Timpul de peste an – Ciclul C

duminica-xxvii-tpa-cHab 1,2-3; 2,2-4; 2Tim 1,6-7.13-14; Lc 17,5-10

În stăpânirea ta, Doamne, sunt aşezate toate şi nu se poate împotrivi nimeni voinţei tale. Căci tu ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se află în ele; tu eşti stăpânul întregului univers (antifona de la intrare).

      Cu aceste cuvinte ne-am mărturisit credinţa la începutul acestei sfinte liturghii, credinţa nu în nişte idei sau ideologii cu privire la suveranitatea lui Dumnezeu asupra universului, ci credinţa în Dumnezeu, în cel care a creat, şi cu o pronie nespusă, susţine întreaga lume.

      Şi tocmai credinţa, ca răspuns pe care omul trebuie să-l dea operei de mântuire înfăptuită în lume de Dumnezeu, este tema pe care Liturgia Cuvântului ne-o propune astăzi spre aprofundare. În introducerea pericopei evanghelice i-am auzit pe apostoli cerându-i Domnului mai multă credinţă. Cererea ucenicilor este situată, în text, imediat după îndemnul de a ierta pe fratele greşitor de şapte ori într-o zi, după mai multe parabole şi învăţături, din care reiese limpede că învăţătorul lor, Isus, este Domnul, iar toate câte le-a spus trebuiau acceptate cu multă credinţă pentru că doar credinţa face ca legătura dintre om şi Dumnezeu, pe care o propune Cristos, să fie mântuitoare.

      Se repetă cumva situaţia pe care am auzit-o în prima lectură în care viaţa este prezentată în dependenţă de dreptatea, de credinţa în care trăiesc oamenii. Ei sunt chemaţi să asculte, să citească în spirit de credinţă ceea ce spune Domnul prin profetul Habacuc, pentru că altfel vor pieri odată cu cei care trăiesc în nelegiuire şi produc silnicie şi nedreptate în popor. Cu toţii vor pieri, afară de cei care ascultă îndemnul lui Dumnezeu de a fi fideli în credinţa că voinţa Domnului se va împlini, îndemnul de a fi statornici şi de a nu se descuraja în faţa greutăţilor, încredinţându-se voinţei divine.

      Un îndemn similar primim şi noi astăzi dacă ne punem în locul ucenicilor şi luăm cuvintele lui Isus ca fiind adresate nouă: „Dacă ai avea credinţă cât un grăunte de muştar, ai putea zice acestui dud: „Desrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare !” şi el v-ar asculta” (v. 6). Aşadar iată ce putere mare poate avea credinţa adevărată chiar dacă nu este multă, ci numai cât un grăunte de muştar. În credinţă nu cantitatea, ci calitatea este aceea care garantează efectele. În continuarea textului evanghelic, Isus dă şi „reţeta” obţinerii unei astfel de credinţe cu puteri aşa de mari. El spune apostolilor parabola servitorului care îşi recunoaşte nimicnicia. Isus, însă, nu ni-l prezintă aici pe Dumnezeu ca pe un boier sau latifundiar din America Latină, aşa cum aceştia sunt văzuţi în filmele atât de urmărite la televiziune, cu o mulţime de sclavi pe care îi consideră animale. Dumnezeu nu este stăpân de sclavi. Şi spunem aceasta gândindu-ne la faptul că Isus a venit să desrobească, să ne facă prieteni ai săi, fii ai Tatălui şi nu sclavi. Prin parabolă, Isus vrea să ne arate simţămintele pe care trebuie să le trăim noi faţă de Tatăl; aşa cum el s-a umilit până la moartea pe cruce împlinind voinţa Tatălui, la fel şi noi să ne dovedim nişte servitori umili. Şi nu pentru că suntem obligaţi sau forţaţi, dar folosindu-ne conştient de libertatea noastră, deschizându-ne inimile şi lăsându-le înmuiate din pietrificarea păcatului, aşa cum am cântat la psalmul responsorial.

      Iată ce ne cere Dumnezeu prin textele din duminica de astăzi. Să ne deschidem inimile şi să ascultăm glasul Domnului cu credinţă, şi aşa cum este îndemnat şi Timotei de către sfântul Paul, să aprindem darul lui Dumnezeu pe care l-am primit în noi.

      Apostolul neamurilor, în scrisoarea sa, ne arată atitudinea pe care trebuie să o aibă cel care a primit Duhul lui Cristos. Atitudinea aceasta este dată de calităţile Duhului care nu este un Duh de timiditate, ci de putere, de iubire şi de înţelepciune. În acest context ne amintim de ucenicii speriaţi, timizi, ruşinaţi în zilele pătimirii şi după aceea până la Rusalii când Duhul lui Cristos înviat i-a trezit şi i-a întărit ca să dea mărturie despre credinţa lor. Duhul este acela care i-a luminat şi le-a dat putere să vorbească, să sufere şi să moară pentru Evanghelie. Duhul este cel care, prin impunerea mâinilor, a coborât asupra lui Timotei pentru ca acesta să continue opera începută de Paul. Acelaşi Duh îl primesc episcopii la consacrare ca şi păstrători ai tezaurului Evangheliei, îl primesc preoţii ca şi colaboratori ai episcopului în răspândirea acesteia, îl primesc toţi credincioşii prin Botez, Mir şi celelalte sacramente ca să trăiască Evanghelia şi să beneficieze de ea spre mântuire. Cum se manifestă acest Duh de putere, de iubire şi de înţelepciune? Prin credinţă. Prin mărturisirea fără ruşine a credinţei faţă de Cristos sau faţă de cei care suferă pentru Cristos.

      Un predicator a spus odată: „Fiecare om are trei prieteni: unul îl părăseşte pe patul de moarte, al doilea la înmormântare, iar al treilea îl întovărăşeşte până la Tribunalul lui Dumnezeu. Ştiţi care sunt? Primul este banul şi bogăţia, al doilea sunt neamurile şi amicii iar al treilea este credinţa şi faptele împlinite cu credinţă, faptele bune”. Este interesant nu? Dar dacă ne gândim bine ce faptă este mai bună decât slujirea lui Dumnezeu cu umilinţă? Slujire care se transformă dintr-o faptă într-o stare de viaţă. Slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, asemenea lui Isus care a împlinit voinţa Tatălui făcându-se slujitor al creaturilor, al oamenilor, cărora le-a făcut mult bine fizic, dar mai ales bine spiritual, mântuindu-i prin umilinţă, suferinţă şi moarte pe cruce. Să fim noi mai presus de Învăţătorul nostru? Nicidecum! Credinţa noastră trebuie să lucreze până la sacrificiu pentru că suntem încredinţaţi în mâinile lui Dumnezeu, în iubirea sa şi nimeni nu ne poate face vreun rău. Credeţi că este imposibil? Să privim sfinţii! Par a fi nebuni, dar în realitate nimeni de pe pământ nu a fost mai echilibrat decât ei, care au îmbinat în viaţa lor, dăruită lui Dumnezeu, rugăciunea cu acţiunea în faptele lor bune.

      O viaţă de credinţă este o viaţă liniştită pentru că este încredinţată Domnului, este o viaţă de rugăciune, este o viaţă echilibrată, dar este şi o viaţă care lucrează. Aceasta este viaţa unui adevărat creştin, aceasta trebuie să fie şi viaţa noastră! Să urmăm şi noi exemplul ucenicilor şi să cerem Domnului fără ezitare credinţă, o credinţă adevărată care desăvârşeşte viaţa, ştiind că nu ne va refuza. De altfel, acest lucru l-am făcut deja atunci când ne-am rugat la începutul liturghiei de astăzi:

      Dumnezeule atotputernic şi veşnic, în iubirea ta nesfârşită tu dăruieşti celor ce te imploră mai mult decât merită şi doresc; te rugăm, revarsă mila ta asupra noastră, eliberează-ne conştiinţa de tot ce o nelinişteşte şi dăruieşte-ne ceea ce nu îndrăznim să-ţi cerem prin rugăciune (colecta).

      Şi primind acest dar de la Domnul să nu-l punem la păstrare în „beciurile” egoismului nostru, ci să-l dăm la iveală în orice moment prin fapte bune, altfel va putrezi.

      Acelaşi lucru îl spune şi sfântul Bernard, cu ale cărui cuvinte autorizate închei: „Moartea credinţei este ruperea ei de iubire. Credeţi în Cristos ? Faceţi atunci şi faptele lui Isus Cristos, pentru ca să fie vie credinţa voastră. Dragostea să vă însufleţească credinţa, faptele să o demonstreze”.

                                                                                                             Francisc Ungureanu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.