Categorii

Duminica a XXVII-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Is 5,1-7; Fil 4,4-9; Mt 21,33-43

Experienţa comună de viaţă ne arată tuturor, fără nici o excepţie, că suntem nişte fiinţe mereu greşitoare, deficitare în atâtea privinţe, cu carenţe mai mult sau mai puţin remarcabile, care în urmările pe care le au asupra noastră ne pot costa uneori decisiv. Ne place sau nu, o dată cu maturizarea noastră, ne devine din ce în ce mai limpede, prin noi înşine, dar mai ales prin ceilalţi, ce fel de oameni suntem şi ce trebuie să îndreptăm la atitudinile şi faptele noastre. Însă nimănui, se pare, nu-i este câtuşi de puţin indiferent modul în care este avertizat sau cum ajunge la cunoaşterea vinovăţiei actelor sale. Înştiinţarea omului de propriile păcate poate fi făcută direct, fără menajamente, brutal şi tăios, sau poate îmbrăca o formă voalată, dar cordială, care să atingă practic aceleaşi rezultate.

Lecturile propuse în liturgia cuvântului de astăzi ilustrează în imagini expresive pedagogia surprinzătoare a lui Dumnezeu cu oamenii, modalităţile la care el recurge pentru a interveni în viaţa lor pentru a le trezi conştiinţa. Atât în prima lectură, cât şi în pasajul evanghelic ne este înfăţişată, cu accente diferite, alegoria viei. De ce, dintre atâtea plante de care se foloseau evreii, este aleasă tocmai via? Încă din vremea lui Noe, via era un simbol de binecuvântare, de bucurie şi de pace. Iar cât priveşte rodul ei, dacă pâinea era aceea care întărea trupul omului, vinului îi revenea rolul de a înveseli inima lui. Dată fiind semnificaţia viei, se considera între evrei că a-ţi însuşi bunurile cuiva era un păcat grav, dar a-l ucide pentru a-i lua via era culmea nenorocirii. Profetul Isaia recurge la simbolul viei pentru a se referi la întregul Israel.

Nu este deloc greşit să ne imaginăm cadrul în care Isaia a intonat cântecul de iubire al prietenului său pentru via sa (cf. Is 5,1), ca fiind unul familiar, într-o atmosferă plină de veselie, prilejuită chiar de sărbătoarea culesului viei. Prin acesta, el se adresa nu unei singure persoane sau unei anumite categorii sociale, ci tuturor membrilor poporului izraelit. Cei care l-au ascultat s-au simţit, cu siguranţă, fascinaţi de subiectul pe care îl propunea. Isaia cânta, într-adevăr, povestea unei iubiri, a iubirii lui Dumnezeu pentru via sa – casa lui Israel (cf. Is 5,7). Încordarea şi nedumerirea ascultătorilor săi apar şi cresc atunci când aceştia aud că via, în ciuda unei aşa minuţioase şi desăvârşite îngrijiri – săparea, curăţarea de pietre, ridicarea unui turn în mijlocul ei –, nu a produs decât aguridă, struguri acri. Toate aşteptările stăpânului, atât de îndreptăţite, au fost înşelate. Ce deznodământ va putea urma? Profetul interpelează şi cere direct din partea celor care îl ascultă sentinţa asupra viei. Răspunsul vine tot din partea lui şi este în deplin acord cu părerea unanimă neexprimată a celor vizaţi, de fapt, de cântecul lui; în numele dreptăţii, nu rămânea altceva de făcut decât distrugerea ei. Se prea poate ca ei să fi priceput fulgerător că în acest cântec numai despre ei era vorba, că ei sunt via cea neroditoare prin infidelitatea faţă de alianţă, că ei sunt poporul care a trădat iubirea lui Dumnezeu prin lipsa grijii faţă de cei săraci, prin dispreţuirea strigătului văduvei şi al orfanului după dreptate.

Atmosfera de destindere de la început s-a transformat pe neobservate într-o scenă de judecată. Am putea spune că Isaia i-a atras subtil într-o poveste din care au putut să-şi descopere singuri starea morală deplorabilă. Pedepsirea lor este cu atât mai mare, cu cât însuşi Dumnezeu este cel care şi-a manifestat grija permanentă faţă de ei. Alegoria viei, în ciuda scurtimii ei, nu vizează doar un anumit episod din istoria dramatică a Israelului, ci prezintă desfăşurarea destinului poporului ales de la formarea lui şi până la deportarea babilonică.

Isus Cristos, aşa cum vedem în Evanghelie, preia imaginea viei şi îi conferă înţelesuri nemaiîntâlnite în scrierile profeţilor. Via continuă să indice casa lui Israel, poporul ales. Activitatea de îngrijire din partea stăpânului este, şi de această dată, succint descrisă. Însă accentul în parabola lui Isus nu cade pe rodnicia viei, ci pe comportamentul viticultorilor cărora le este încredinţată spre administrare. Acestora le revenea misiunea de a o munci şi de a încredinţa rodul ei la timpul cuvenit. Însă ei nu numai că nu-şi îndeplinesc această datorie, ci se comportă brutal cu toţi servitorii trimişi de stăpân. Acesta, încercat în bunătatea şi răbdarea sa, nu recurge imediat la măsuri de pedepsire a lor, ci, ca o ultimă şansă acordată unor oameni lipsiţi de orice scrupule şi în intenţia de a obţine ceea ce i se cuvenea de drept, îl trimite pe însuşi fiul său. Dar pentru calitatea sa de fiu, şi deci de moştenitor, acesta are parte de un tratament mult mai inuman, sfârşind prin a fi ucis în afara viei. Isus, ajuns în punctul culminant al relatării parabolei, solicită printr-o întrebare, precum odinioară profetul Isaia, deliberarea celor din jurul lui cu privire la reacţia stăpânului: „Aşadar, când va veni stăpânul viei, ce le va face acelor viticultori?” (Mt 21,40)

Construcţia parabolei corespunde aproape în fiecare detaliu al ei unui anumit aspect sau eveniment din viaţa religioasă a Israelului. Stăpânul viei este unul şi acelaşi cu tatăl din parabola celor doi fii, prezentată în duminica precedentă; unul şi acelaşi cu cel care a chemat la diferite ore lucrători în via sa; şi, în sfârşit, unul şi acelaşi cu cel care a plantat o vie în vederea unei recolte bogate, despre care vorbeşte Isaia, adică unicul Dumnezeu al lui Israel. Servitorii trimişi sunt profeţii, iar prin viticultori se face aluzie clară la farisei şi cărturari, iar fiul este însuşi Isus Cristos. Este de remarcat faptul că stăpânul nu asistă personal la munca de recoltare. Îndepărtarea lui se arată întrucâtva derutantă pentru lucrători şi prin ea se subînţelege libertatea şi încrederea de care sunt învredniciţi aceştia în munca lor din partea stăpânului. Gândul că fiul său va fi tratat cu respect nu trebuie pus pe seama ignoranţei viitorului din partea stăpânului, ca şi cum el nu ar cunoaşte succesiunea evenimentelor. Când se spune că Dumnezeu aşteaptă sau ezită, el nu face aceasta decât pentru a păstra în om liberul-arbitru şi deci şansa permanentă a convertirii, ne spune sfântul Augustin. Moartea fiului său este răzbunată cu uciderea „fără milă” a viticultorilor, după cum notează evanghelistul, iar via – încredinţată altor lucrători.

Aruncând o privire asupra istoriei mântuirii, vedem clar că şefii poporului nu au recunoscut dumnezeirea lui Isus şi identitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu şi, de aceea, l-au condamnat la moarte. Răspunzători de o asemenea crimă, ei au întrecut orice limită. Singura lor circumstanţă atenuantă o pronunţă însuşi Isus pe lemnul crucii: „Nu ştiu ce fac” (Lc 23,34). Noii lucrători, cărora le este încredinţată via, sunt apostolii şi toţi cei ce au aderat la învăţătura lor. Aceştia formează noul popor al lui Dumnezeu, care în prezent suntem noi, cei care ne mărturisim credinţa în Cristos şi Biserica sa. Misiunea noastră continuă să fie aceea de a aduce roade. Nu trebuie să ne pierdem timpul cu judecarea celor indicaţi ca fiind vinovaţi în parabolă, adică a fariseilor şi a cărturarilor. Nu putem fi siguri că noi ne-am fi comportat altfel, dacă am fi fost în locul lor. Cu privire la atitudinea nechibzuită a acelor lucrători, trebuie să fim conştienţi că via nu este şi nu devine niciodată a noastră. Se întâmplă ca uneori să avem dorinţa unor prerogative ce îi aparţin doar proprietarului viei şi fiului acestuia. Din acest motiv, trebuie să recunoaştem că depindem total de el şi că numai prin el putem aduce roade îmbelşugate. Totuşi, acest lucru este atât de greu de realizat. De aceea, este binevenit să ne fie intonate din când în când cântece asemănătoare cu cel al lui Isaia, de către profeţi actuali şi în tonalităţi adaptate înţelegerii noastre, pentru a ne împrospăta vigilenţa şi receptivitatea la voinţa lui Dumnezeu. În acest fel, putem fi confruntaţi cu propria noastră încăpăţânare de a descoperi valoarea nepreţuită a dreptăţii şi a respectului faţă de aproapele.

Cele două parabole nu se adresează unei singure persoane, ci fiecăruia dintre noi, fiecărei comunităţi, Bisericii universale. De-a lungul veacurilor, în peregrinarea ei prin istorie, Biserica a cunoscut şi momente de declin. Misiunea ei de a lucra via şi a aduce roade la timpul potrivit nu a fost îndeplinită întotdeauna cum se cuvenea. Într-un film realizat de Wilhelm Willms şi Peter Jansens, sfântul Francisc de Assisi rosteşte înaintea papei povestea unei fete simple şi frumoase de la ţară, care îşi ignoră iubitul şi se duce la oraş pentru a câştiga bani şi a duce o viaţă confortabilă. Acolo însă îşi pierde fidelitatea şi devine rece, lipsită de sentimentele nobile de altădată. Când papa întreabă dezamăgit de numele şi identitatea acesteia, Francisc îi răspunde profund îndurerat: „Ecclesia, Sanctitate, Biserica”. Şi amândoi plâng pentru ea, deoarece ea nu corespundea în toate membrele ei pe deplin voinţei şi iubirii lui Dumnezeu. De aceea, astăzi, prin cele două parabole, suntem îndemnaţi să ne întrebăm şi noi în ce măsură suntem vrednici de a fi ceilalţi lucrători în via Domnului. Cum se manifestă credinţa noastră în faţa provocărilor de astăzi? Oare nu ne arătăm şi noi de multe ori înclinaţi spre stăpânire, profitarea de cei de lângă noi, comoditate, câştigul cu orice preţ de bani pentru un trai contrar îndatoririlor noastre de creştini? Demnitatea de slujitori ai lui Dumnezeu este nobilă, dar implică îndeplinirea unor exigenţe pentru binele nostru şi al celorlalţi.

Sfântul Paul, în scrisoarea pe care o adresează filipenilor, fără a elabora un discurs teologic, face o serie de recomandări practice pentru o viaţă sănătoasă din punct de vedere moral. Fiind în închisoare, la Roma, vorbeşte de pe poziţia celui desprins de orice sprijin material şi uman. În consecinţă, îndeamnă ca preocuparea generală a creştinilor din Filipi să fie pentru valorile morale personale şi comunitare: „Toate cele drepte, toate cele curate… tot ce e nobil, ce e drept, ce e curat… aceea să puneţi în practică” (Fil 4,8-9). Apostolul scrie toate acestea creştinilor din Filipi, nu pentru a le oferi strategii în vederea atingerii unui succes material trecător. Pe de altă parte, Dumnezeu nu ne impune să îndeplinim lucruri peste capacităţile sau puterile noastre fireşti. Lista virtuţilor, expusă în această lectură, răspunde celor mai elementare reguli pentru o trăire personală şi comunitară cuviincioasă. Prin asumarea şi practicarea lor în viaţa de zi cu zi, noi manifestăm în noi înşine responsabilităţile ce ne revin din calitatea de lucrători în via Domnului. Numai în acest fel putem răspunde invitaţiei lui Dumnezeu de a aduce roade cât mai multe în viaţa noastră şi a celorlalţi.

Cristian DIAC

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.