Categorii

Duminica a XXVI-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Ez 18,25-28; Fil 2,1-11; Mt 21,28-32

Mesajul central al liturgiei cuvântului de azi este ascultarea. Să vedem care este răspunsul cuvântului revelat. Sfânta Scriptură afirmă că dezordinea morală l-a dus pe om la ruină. După cum subliniază prima lectură, luată din Cartea profetului Ezechiel, viaţa omului este condiţionată de unirea sa cu Domnul. Îndepărtarea de el îi aduce moartea, iar întoarcerea la el îi aduce viaţa. Această legătură trebuie să fie nu numai afectivă, ci şi efectivă, aşa cum ne arată Mântuitorul în parabola celor doi fii trimişi în via Tatălui să muncească. Mijlocul de a restabili legătura cu Dumnezeu este convertirea. Încrederea exagerată în vrednicia proprie este, în schimb, semnul înstrăinării de Dumnezeu. Sfântul Paul, în Scrisoarea către Filipeni, aşază la temelia trăirii vieţii creştine exemplul de umilinţă pe care ni l-a dat Cristos. Noi ne însuşim simţămintele sale când suntem gata să mergem şi la moarte pentru a asculta de legea Domnului.

Profetul Ezechiel ne arată bunătatea lui Dumnezeu, care vrea ca fiecare om să trăiască, chiar şi cel păcătos. „Dacă cel drept se abate de la dreptatea sa şi săvârşeşte fărădelegea, apoi moare în starea aceasta, el moare pentru fărădelegea pe care a săvârşit-o. Iar dacă cel rău se întoarce de la fărădelegea pe care a săvârşit-o şi face ceea ce este bun şi drept, îşi va salva viaţa” (Ez 18,26-27). Cine se încrede în cuvântul lui Dumnezeu va reuşi să depăşească dificultăţile prezentului şi va experimenta eficacitatea statorniciei, a dreptăţii şi a adevărului lui Dumnezeu.

În a doua lectură, Dumnezeu ne invită prin gura sfântului Paul să participăm la marele său proiect de iubire pentru a fi pe deplin fericiţi. Propunerea sa este o propunere radicală, puternică şi dificilă, care cere un răspuns generos şi autentic. Sfântul Paul ne aminteşte că Isus Cristos a realizat până la capăt voinţa Tatălui. Să ne iubim unii pe alţii până acolo încât să împărtăşim fără temeri tot ceea ce suntem şi tot ceea ce avem. Să avem o iubire caracterizată de curajul de a intra în joc şi de a ne schimba propriul mod de a trăi şi de a ne relaţiona cu ceilalţi, fără teama de a ne despuia de toate lucrurile, pentru a lăsa spaţiu lui Dumnezeu şi aproapelui. Tocmai în ascultarea perfectă faţă de Tatăl, care a condus la suferinţa şi moartea pe cruce, Isus şi-a împlinit misiunea.

Condiţia noastră de muritori îşi are legile ei, şi numai în măsura în care respectăm aceste legi, această condiţie a noastră poate ajunge la cel mai înalt grad de desăvârşire. Acesta pare să fie sensul profund al imnului cristologic al sfântului Paul. Evenimentul Isus Cristos înseamnă renunţare pentru a-şi asuma deplina condiţie umană, acceptându-i limitele şi condiţiile până în ceasul morţii. Acceptând viaţa cu toate implicaţiile ei, Cristos a trăit-o în plinătatea ei şi a devenit stăpânul Universului. El a învins puterile lumii, crezând în cuvântul definitiv al vieţii.

Evanghelia începe cu o întrebare pe care Isus o adresează adversarilor săi: „Ce părere aveţi?” (Mt 21,28) Cu această întrebare, Isus îi constrânge pe aceştia să-şi dea răspunsul singuri, şi astfel, să-şi dea seama de modul lor de a se comporta. Parabola lui Isus este simplă: un om avea doi fii, pe care îi trimite să lucreze în vie. Primul răspunde: „Nu vreau” (Mt 28,29), dar mai apoi regretă şi se duce. Al doilea îi spune: „Eu mă duc, Doamne” (Mt 21,30), dar nu se duce. „Care dintre aceştia doi a făcut voinţa Tatălui?” (Mt 21,31)

Adversarii lui Isus nu au avut o altă soluţie decât să răspundă: „Primul” (Mt 21,31). Isus îi osândeşte pe faţă pe aceştia, spunându-le: „Vameşii şi desfrânatele vor merge înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 21,31). Dar de ce sunt adversari ai lui Isus arhiereii, mai-marii poporului, fariseii şi cărturarii? Pentru că ei au primit prima dată invitaţia la mântuire, dar ei au dat un răspuns formal. Ei sunt aceia despre care Isus spune: „Ei spun şi nu fac” (Mt 23,3). Ei au ascultat predica lui Ioan Botezătorul, dar nu au crezut în ea. S-au încrezut prea mult în propria lor înţelepciune, s-au încrezut în dreptatea lor, au crezut că nu au nevoie de un învăţător: „Voi însă, deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-aţi convertit şi nu aţi crezut” (Mt 21,32). Astfel, locul acestor oameni ajunge să fie după cel al vameşilor şi prostituatelor. Aceştia „s-au întors de la fărădelegea pe care au săvârşit-o” (Ez 18,27), de aceea, vor intra în împărăţia lui Dumnezeu. Evangheliile ne prezintă astfel de exemple elocvente: să ne gândim la Levi, la Zaheu, la femeia prinsă în adulter, la femeia ce se aruncă la picioarele lui Isus în casa fariseului Simon.

Evanghelia de azi ne invită să nu ne temem şi ne asigură că, în pofida dificultăţilor, răspunzând iubirii lui Dumnezeu, vom afla viaţa adevărată, însă nu printr-un răspuns de faţadă sau comod, cum este răspunsul celui de-al doilea fiu: „«Da, Doamne, mă duc», dar nu s-a dus” (Mt 21,30). Acest răspuns îl dăm şi noi de multe ori cu scopul de a ne linişti conştiinţa, fără a fi dispuşi să-l luăm în serios pe Tatăl. Mai degrabă să răspundem cu o adeziune atentă şi generoasă, asemenea cu cea a primului fiu, care, deşi se simte departe de cererile Tatălui, nu le ignoră, ci se lasă provocat până acolo încât îşi schimbă ideea şi se duce să lucreze în via sa.

Alexis Carrel, cunoscutul doctor şi om de ştiinţă care a primit Premiul Nobel pentru medicină, deşi necredincios, a plecat într-o călătorie la Lourdes, împins de o puternică curiozitate. În timpul şederii sale acolo a auzit vorbindu-se despre vindecări miraculoase. Văzând prima minune, a fost zdruncinat în necredinţa sa şi-a făcut acest jurământ: „Dacă voi vedea cum sub ochii mei nişte răni se vor vindeca de la sine, mă voi converti”. În 1909, când a încercat să fotografieze un bolnav plin de răni pe tot corpul, acel om s-a vindecat de rănile sale. Atunci, a spus: „Am văzut cum fiecare rană s-a închis”. În loc să-şi ţină jurământul, el avea să spună: „Trebuie să-mi continui cercetarea”. Minunea tot nu l-a condus la credinţă. Dar când doctorul s-a întâlnit cu un călugăr cu care a avut un scurt dialog, a fost marcat de simplitatea, sărăcia şi bunătatea acestuia. Numai o singură conversaţie cu acest călugăr i-a fost suficientă ca inima lui să se înmoaie şi să facă primii paşi spre credinţă. La întoarcere, doctorul afirma: „Am cunoscut cu adevărat un om sfânt şi acest om a însemnat pentru mine mai mult decât toate minunile”.

Dar ce înseamnă convertire? Cuvântul provine din limba greacă, metanoia. Şi etimologia sa ne ajută să înţelegem mai bine în ce constă convertirea. Meta înseamnă „dincolo”, „peste”, iar noia înseamnă „minte”, „raţiune”. Astfel, metanoia înseamnă a trece dincolo, a depăşi raţiunea, a trece peste judecata personală şi a accepta să credem în cuvântul lui Dumnezeu. Un adevărat convertit este numai acela care, după cum spune sfântul Paul, primind cuvântul lui Dumnezeu, crede şi are în sine aceleaşi simţăminte pe care le avea Isus Cristos (cf. Fil 2,6), adică de încurajare reciprocă, de compătimire în necazuri, de atitudine interioară şi fidelitate faţă de voinţa Tatălui.

Conciliul al II-lea din Vatican, în decretul Ad gentes, ne învaţă: „Toţi creştinii, oriunde trăiesc, sunt datori să manifeste, prin exemplul vieţii şi prin mărturia cuvântului, omul cel nou în care s-a îmbrăcat prin Botez… astfel încât ceilalţi, văzând faptele lor bune, să-l preamărească pe Tatăl” (AG 11). Şi noi trebuie să dăm mărturie prin comportamentul nostru, ca, astfel, cei din jurul nostru să poată vedea în noi adevărate exemple de urmat.

Felix MĂRIUŢ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.