Categorii

Duminica a XXV-a din Timpul de peste An – Ciclul B – Lectio divina

Isus străbătea Galileea, împreună cu ucenicii săi şi nu voia să afle nimeni.

Regăsim încă o dată tema acelui incognito. Isus, neînţeles şi părăsit de mulţimi, se consacră cu totul, „în particular”, formării celor câţiva discipoli.

Plecat din regiunile de Nord, spre Cezareea lui Filip, la izvoarele Iordanului, Isus se apropie aşadar de Ierusalim; străbate Galileea, unde, doar cu câteva luni în urmă, a avut atâta succes, dar un succes ambiguu. De data aceasta, nu mai caută să vorbească în public: nu se adresează decât apostolilor, germene al viitoarei comunităţi creştine. Şi lucrurile pe care le va spune sunt, tocmai, „legile” vieţii lor în comunitate bisericească.

Căci dorea să‑i instruiască pe ucenicii săi. El le spunea: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor”…

În timp ce Isus nu vrea să se folosească titlul de „Fiu al lui Dumnezeu”, el foloseşte în mod constant, mai ales în a doua parte a ministerului său, titlul de „Fiu al omului”. Contrar celor ce s‑ar putea crede la prima vedere, nu este vorba despre o insistenţă asupra „umanităţii” lui Isus. De fapt, primii creştini proveniţi din iudaism dădeau acestui titlu o semnificaţie foarte densă: era pentru ei o desemnare a lui Mesia anunţat de către Daniel (7,13.14). Acest Fiu al omului are o origine cerească, el vine pe norii cerului… Vine în numele lui Dumnezeu pentru a împlini opera divină.

Vedem cum formula lui Isus vrea să rectifice ideea pe care şi‑o făceau apostolii, despre Mesia! Această „fiinţă divină”, venind triumfal pe nori, la care visaţi, va fi dată, fără apărare, „în mâinile oamenilor”. Nu vă înşelaţi în privinţa lui Mesia, nici a lui Dumnezeu! Isus vine de la Dumnezeu… dar nu de la Dumnezeul la care se gândesc oamenii de obicei.

Va fi dat…

Un Dumnezeu „dat”, un Dumnezeu „dăruit”, un Dumnezeu „iubire”… Şi nu un Dumnezeu‑atotputernic, potentat… Noi credem nu în Dumnezeul‑atotputernic, ci în Tatăl‑atotputernic, în Acela care se dă cu totul, în Acela care se „predă” pentru noi… şi al cărui „revelaţie” definitivă este crucea lui Isus.

Acest cuvânt, „dat pentru noi” este unul din cuvintele esenţiale ale teologiei din primele timpuri. „Dat pentru fărădelegile noastre, înviat pentru ca noi să fim justificaţi” (Rom 4,25).

„El nu l‑a cruţat pe propriul său Fiu, ci l‑a dat la moarte pentru noi toţi” (Rom 8,32).

„El m‑a iubit şi s‑a dat pentru mine” (Gal 2,20).

„Trăiţi în iubire, după cum şi Cristos ne‑a iubit pe noi şi s‑a oferit lui Dumnezeu pentru noi” (Ef 5,2).

„Domnul l‑a dat pentru păcatele noastre” (Is 53,2).

Acest cuvânt ne este reamintit în fiecare Liturghie: „Acesta este trupul meu, dat… pentru voi!”

„Ei îl vor ucide, dar la trei zile după moartea lui va învia”.

Este al doilea anunţ al Patimii, de când Petru şi-a făcut profesiunea de credinţă la Cezareea lui Filip.

Toată Evanghelia sfântului Marcu ne îndreaptă spre această culme: moarte şi înviere. Este inima „crezului” nostru: două fapte istorice. Curioasă biografie a unui om. Nu „viaţa” lui pare importantă, ci „moartea” şi „viaţa de dincolo de moarte”! Nu putem să nu remarcăm că acest om anunţă mereu, în acelaşi timp, şi imperturbabil, că „va trăi din nou” după moartea sa! Este ca şi cum „prima” lui viaţă, cea din Palestina de atunci, n-ar fi cea mai importantă.

Suntem noi convinşi cu adevărat că Isus este viu ASTĂZI?

Misterul pascal este esenţialul credinţei noastre.

Şi este privilegiul unic şi radical al lui Isus. Nici un alt om mare nu a avut pretenţia de a‑l elibera pe om de această ultimă fatalitate care este moartea. Nici Buddha, nici Mahomed, şi nici o ideologie umanistă, nu au propus vreo soluţie la această mare angoasă a omului care ştie că va muri. Numai Isus, cu seninătate, cu simplitate, spune: „Ei mă vor ucide, dar eu voi învia…”

Este lumina esenţială asupra morţii: Isus ştie că aceasta nu este sfârşitul a toate… el ştie ce îl aşteaptă. Trecând momentul tragic al „ultimei suflări”, Isus ştie că nu cade în gaura neagră a neantului, ci în braţele Tatălui. Şi a devenit cântecul de speranţă al creştinilor când ne luăm rămas bun pentru ultima dată, de la cei răposaţi: „În pragul casei sale, Tatăl nostru te aşteaptă, iar braţele lui Dumnezeu se vor deschide pentru tine.”

Suntem noi cu adevărat convinşi că „moartea”, aceasta înseamnă! Acesta este mesajul tuturor martirilor. Aceasta este siguranţa adevăraţilor credincioşi.

Însă ucenicii n‑au înţeles aceste cuvinte şi le era frică să‑l întrebe.

Evanghelia nu‑i înfrumuseţează pe apostoli. Sunt nişte sărmani oameni ca şi noi. Mai curând insistă Marcu fără încetare asupra spiritului lor obtuz, mărginit, îngust. Ei „nu înţeleg” (Mc 6,52; 8,17; 8,21; 9,32). Cei doisprezece sunt deci un bun eşantion din omenirea obişnuită, mai curând, de mijloc. Ne întrebăm cum Biserica, şi toată imensa ei mişcare istorică, ar fi putut lua naştere numai din imaginaţia şi proiectele lor, aşa cum se spune uneori. Într‑adevăr, ei au fost transformaţi de un Eveniment, au fost ridicaţi mai presus de ei înşişi, investiţi cu o putere nouă. Tot astfel şi Biserica: dacă n‑ar fi decât umană, de mult ar fi fost distrusă de gafele şi păcatele conducătorilor şi membrilor ei. Dar putem judeca Biserica numai dintr-un punct de vedere uman?

Pentru moment, apostolii „se tem” de Isus, şi se închid într‑un fel de tăcere jenată: “le era frică să‑l întrebe…”

Ei au sosit la Cafarnaum şi, ajunşi acasă, Isus i‑a întrebat: „Despre ce aţi discutat pe drum?” Ei tăceau…

Nu şi‑au recăpătat glasul. Tac la întrebarea lui. Între ei „jena” este gravă… ca într‑un  grup de oameni care nu se mai înţeleg!

Ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii, voind să ştie care dintre ei era cel mai mare.

Într-adevăr, este dezacordul total cu învăţătorul lor. El se gândeşte la moartea sa, când îşi va „da” viaţa. Iar ei se gândesc la „locurile bune”. Sunt atât de ancoraţi în falsa lor concepţie despre Mesia şi despre Dumnezeu… continuă atât de mult să aştepte o explozie a Puterii lui Mesia, o Împărăţie temporală, încât discută deja „cine va fi Prim ministru” când vor câştiga!

Dar, vă implor, să nu judecăm prea sever această lipsă de înţelegere a rolului lui Isus. Noi, ASTĂZI, chiar luminaţi de Învierea de Paşti, putem spune că admitem aparenta absenţă a lui Dumnezeu, tăcerea lui, eşecul crucii? Nu continuăm noi să-i cerem lui Dumnezeu să intervină… pentru a triumfa?

După ce s‑a aşezat, Isus i‑a chemat pe cei doisprezece şi le‑a zis: “Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor”.

În Patima sa pe care tocmai a anunţat-o, Isus s-a făcut „cel din urmă”, „servitorul” tuturor. Aşa este Dumnezeu, cu adevărat. Pentru ce această afirmaţie le apare unora ca o blasfemie? Este adevărat că Dumnezeu este Primul, Cel mai mare… dar este „primul în slujire”, „primul în iubirea slujitoare”. „Voi mă numiţi Învăţător şi Domn şi bine spuneţi, pentru că sunt… Totuşi eu v‑am spălat picioarele ca servitor” (In 13,13). Dumnezeu este într-adevăr Cel Atotputernic, dar este atotputernicia „slujirii până la capăt”. „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte” (Lc 22,27). „Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să‑şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi…” (Mc 10,42‑45).

În societăţile şi grupurile de oameni (şi aceeaşi lege este şi în lumea animală!), e natural a se căuta puterea, aprecierea, prestigiul, onorurile, avantajele. Isus zguduie în profunzime această ordine stabilită: „primul” să se facă „cel din urmă” „stăpânul” să se facă „servitor”. Este sigur că Isus a vorbit realmente în acest mod provocator, revoluţionar. Dar nu pentru a face o „revoluţie”, încă una, în care să ne mulţumim a „schimba stăpânul”! Ci pentru a da, din interiorul omului, adevărata soluţie, care ar permite să  depăşim neîncetata luptă a oamenilor între ei pentru a „domina”, a-şi asigura bogăţia, puterea… împotriva altora, strivindu-i pe alţii.

Luând atunci un copil, l‑a pus în mijlocul lor. Apoi, strângându‑l în braţe, le‑a spus: “Cine primeşte în numele meu un copil ca acesta pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe cel care m‑a trimis!”

În grupurile noastre, în inimile noastre, în lume, violenţa nu încetează să crească. În această maree neagră ce creşte, Isus propune, simbolic, fragilitatea copilului, ca ideal. Copilul este acea fiinţă, „mică”, puţin luată în seamă din punct de vedere social, de care ne putem uşor debarasa, inclusiv criminal în mod legal. Copilul este „săracul” prin excelenţă… fără apărare, „dat pe mâna” celor tari, a celor mai puternici decât el. Dar iată că Dumnezeu răstoarnă normele sociale de priorităţi: el tocmai spusese că cel din urmă este de fapt cel dintâi… acum spune că cel mai mic este de fapt cel mai mare, în ochii lui Dumnezeu. Isus pune copilul „în centrul” comunităţii creştine.

Zăbovesc pentru a-l contempla, în imaginaţie, pe Isus care mângâie şi îmbrăţişează acest copilaş. Măreţia creştinului se măsoară după calitatea serviciului pe care îl face celor mai mici, celor mai defavorizaţi: vom fi judecaţi după acest criteriu (Mt 25,31). De altfel, aceasta nu mai este o  „servitute”, întrucât pe Isus îl servim slujindu-i… şi prin Isus, pe „Cel” care a creat întreaga lume şi care l-a dat pe Fiul său.

NOËL  QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.