Categorii

Duminica a XXV-a din Timpul de peste An – Ciclul A

Is 55,6-9; Fil 1,20-24.27; Mt 20,1-16

Liturgia cuvântului din această duminică este brăzdată de tema căutării neobosite a lui Dumnezeu. Lansează o invitaţie-provocare la a ne deschide noutăţii mereu proaspete a fiinţei sale personale şi la a ne descotorosi de prejudecăţile leneşe. Şi, pe de altă parte, vrea să ne risipească iluziile, vanităţile ridicole că l-am putea înşfăca într-un concept, deoarece el este prin excelenţă, după expresia pr. André Scrima, „cel liber de orice închidere”.

Profetul Isaia, în prima lectură, ne îndeamnă: „Căutaţi-l pe Domnul!” Şi observăm îndată că nu vorbeşte despre o căutare pur teoretică, ci despre una existenţială, ce include convertirea inimii, conformarea gândirii şi conduitei la voinţa lui Dumnezeu.

Contextul vital al fragmentului din Isaia îl constituie iminenta cădere a Babilonului. Evreii – învinşi, umiliţi şi înrobiţi – doreau o revanşă pe care o concepeau în termeni de răzbunare şi compensaţie politico-militară. Israel se aştepta la o intervenţie spectaculoasă şi nemijlocită a lui Dumnezeu în favoarea sa, la o victorie răsunătoare. Dar Domnul, pentru a-şi elibera poporul, se foloseşte de Cirus, un păgân, şi nu de un succes armat, lovind astfel puternic în orgoliul naţionalist ebraic. Dumnezeu avea un plan mult mai vast şi mai important cu poporul său, şi anume ca noul Israel să fie lumină pentru popoare, un centru de spiritualitate spre care să se îndrepte tot pământul. În acest mod, Dumnezeu se dovedeşte plin de neaşteptat, de surprize. Dezminte aşteptările ranchiunoase ale evreilor, se situează mult dincolo de vederile mioape şi perspectivele lor obtuze, atitudine pe care Domnul, prin profet, o rezumă astfel: „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile mele nu sunt căile voastre. Şi cât de departe sunt cerurile de pământ, aşa de departe sunt căile mele de căile voastre şi cugetele mele de cugetele voastre” (Is 55,8-9).

Pe o diferenţă radicală de perspectivă este construită şi parabola lucrătorilor în vie din Evanghelie. Parabola pleacă de la o situaţie comună: timpul culesului. Stăpânul unei vii are nevoie de mână de lucru şi iese să-şi tocmească zilieri la diferite ceasuri. Până aici, nimic deosebit. Surpriza o constituie însă momentul plăţii, care îi indignează enorm pe primii lucrători, care primesc aceeaşi sumă ca şi ultimii sosiţi în vie, deşi, în prealabil, fixaseră valoarea prestaţiei lor tocmai la un dinar. Cu toate acestea, şi noi rămânem perplecşi şi ne întrebăm ce fel de dreptate e aceasta şi solidarizăm prompt cu murmurul lucrătorilor ce au purtat arşiţa şi greul zilei. Aceştia se simt nedreptăţiţi de comportamentul stăpânului, care oscilează între cel al unui despot oriental şi al unui nobil excentric. Dar iritarea, nedumerirea, patosul justiţiar, adeziunea fierbinte la cauza dreptăţii distributive se potolesc, se redimensionează la o parcurgere mai calmă şi aşezată a parabolei evanghelice.

Adevăratul registru în care ea trebuie să fie citită pentru a evita o interpretare pripită şi reductivă ne este dat în cuvintele de început: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui stăpân care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să angajeze lucrători în via sa”. Expresia „împărăţia cerurilor” dă tonul întregii parabole, fapt ce ne invită şi ne constrânge totodată să nu o citim în răspăr, ci în lumina mişcării ample şi profunde a împărăţiei. Dar să vedem pe scurt ce este, în ce constă această împărăţie a cerurilor?

În Noul Testament nu găsim o definiţie în termeni univoci a împărăţiei, pentru că mereu ni se vorbeşte despre ea prin imagini şi alegorii. Cuvintele-program ale lui Isus de la începutul activităţii sale publice: „Convertiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Mt 4,17), le putem înţelege în orizontul întregii Evanghelii astfel: Dumnezeu este realmente prezent în dimensiunea concretă a trăirii noastre şi este gata să opereze o profundă transformare. Convertirea este înţeleasă ca o condiţie şi consecinţă a împărăţiei în acelaşi timp. Cuprinde conştientizarea faptului că, în Isus din Nazaret, Dumnezeu acţionează în mod unic şi irepetabil în istorie pentru a ridica păcatul lumii, care, fundamental, constă în scoaterea lui Dumnezeu din proiectul ei şi pentru a o deschide eficace şi definitiv spre veşnicie.

Revenind la parabola de astăzi, observăm că este o naraţiune paradoxală, menită să provoace frontal pentru a dărâma prejudecăţile comode şi deformante, pentru a putea pătrunde în orizontul milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu. Parabola nu întemeiază un model de etică sindicală, ci este o adevărată şi permanentă provocare teologică, şi subliniază două aspecte foarte importante. În primul rând, că mântuirea nu este reductibilă la schema unei simple dreptăţi distributive şi, în al doilea rând, că mărinimia lui Dumnezeu, prisosinţa harului său, nu este condiţionată, nu se împiedică în revendicări sau pretinse privilegii, cum se considera la începuturile Bisericii, îndeosebi în cercurile iudaizante, mod de gândire care, cu siguranţă, era încă viguros prezent în destinatarii Evangheliei după sfântul Matei. Parabola nu relatează un act arbitrar, capricios, ci măreţia unui gest animat de bunătate şi generozitate. Nu este o pledoarie în apărarea lui Dumnezeu, ci cere sincronizarea noastră cu realitatea milostivirii sale infinite.

„N-am dreptul să fac ce vreau cu bunurile mele? Sau priveşti cu ochi rău faptul că eu sunt bun?” (Mt 20, 13) Aici nu avem o simplă ironie. Sunt două întrebări directe, tăioase, dezarmante, care ne fac să reconsiderăm reacţia primilor lucrători şi să ne convingem dacă murmurul lor este îndreptăţit sau dacă nu e mai degrabă o mostră de dizgraţioasă, lamentabilă invidie. Dumnezeu dojeneşte aspru ascultarea prost-dispusă, fidelitatea ce devine resentiment şi recriminare. El se arată, dacă putem spune aşa, alergic la criteriile fiscale ale primilor lucrători, care se simt dezamăgiţi, aproape furaţi, întrucât înţeleg lucrarea în vie, adică pentru împărăţie, ca obligaţie, şi nu ca pe o posibilitate extraordinară, ca pe un dar imens. În faţa mărinimiei sale nu se aştepta să se bombăne: „Nu, nu e drept aşa!”, ci să se exclame entuziast ca psalmistul: „Mare este Domnul şi veşnică este îndurarea lui!” (cf. Ps 117)

Acest mod de a acţiona al lui Dumnezeu îi des-cumpăneşte, îi pune în criză pe cei încremeniţi într-o mentalitate şi o relaţie mercenară cu Dumnezeu. Isus ne avertizează: „Dacă dreptatea voastră nu o va întrece pe cea a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt 5,20) Delicateţea lui Dumnezeu, răbdarea sa tandră reies din faptul că revine şi cheamă în via sa chiar şi în ultimul ceas. Aşteaptă cu răbdarea bunătăţii nemărginite, deoarece vrea binele integral şi definitiv al omului, indiferent de cum acesta îşi investeşte libertatea, realitate surprinsă în Cartea Apocalipsului prin cuvintele: „Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine!” (Ap 3,20)

Pentru noi, a ajunge la acest nivel de toleranţă şi îngăduinţă dumnezeiască nu este uşor, dar nici imposibil. Sfinţii ne-o arată şi ne încurajează în acest sens prin iubirea şi respiraţia lor amplă, ecumenică, faţă de toţi fraţii. Nu găsim în ei crispare, resentimente, invidie, căci nu au transformat într-un monopol spiritual progresele lor în relaţia cu Domnul. Dimpotrivă, sunt de o largheţe, de o deschidere uimitoare. Nu au pretins recompense suplimentare pentru sacrificiile lor, nici nu au căutat să se scalde voluptos în baia sonoră a aplauzelor uimite. Sunt maeştri ai smereniei nesfârşite şi ai esenţialului: recunoscători pentru darul gratuit al credinţei, bucuroşi că pot colabora la zidirea împărăţiei, înţelegând că apelativul de fii ai lui Dumnezeu nu este o metaforă, ci condiţia noastră reală, şi având conştiinţa deplină a sporului de fiinţă ce îl aduce în viaţa omului relaţia vie cu Dumnezeu, se dedică cu abnegaţie mirabilă rugăciunii şi lucrării pentru convertirea şi mântuirea lumii întregi.

Pentru a ilustra recunoaşterea celuilalt în diver-sitatea sa şi respectul adânc fără idei preconcepute sau rigidităţi dogmatice excesive, să ne oprim la două exemple. În timpul vizitei sale în Israel şi în teritoriile palestiniene, papa Ioan Paul al II-lea, de fericită amintire, celebra sfânta Liturghie în faţa Bisericii „Naşterea Domnului”. La un moment dat, toţi celebranţii s-au oprit în tăcere, pentru a lăsa să se audă chemarea preotului musulman la rugăciune, care se înălţa din minaretul vecin. Aici, tăcerea umană dădea loc de manifestare tăcerii infinit plină de sensuri a lui Dumnezeu, aspectului său interior nelimitat. O pildă grăitoare de acceptare, primire şi ospitalitate acordată celuilalt. Un gest care îndepărtează limitele scoate din chingile unei raţiuni limitante admirabil pe Dumnezeul cel viu din orice schemă prezumţios atotcuprinzătoare.

O avem apoi pe sfânta Tereza a Pruncului Isus, pe care gândul că cineva s-ar putea osândi din cauza împietririi inimii în păcat o întrista teribil. De aceea, se ruga necontenit pentru întoarcerea păcătoşilor şi spunea: „Tată, dacă unul singur dintre fraţi nu se va bucura cu mine de comuniunea cu tine, fericirea mea va fi umbrită”. Un mod de a simţi şi a iubi ce contrastează imens cu al nostru, fiindcă uneori este uluitor şi îngrijorător deopotrivă cu câtă lejeritate şi promptitudine îl amendăm pe aproapele nostru, judecându-l, etichetându-l. Trăind cu o conştiinţă de frate mai mare, de împlinitori crispaţi ai voinţei Tatălui, cu o mentalitate contaminată de legalism, înfierăm cu mânie bigotă comportamentul reprobabil al celor de lângă noi şi nu demonstrăm că am gustat şi trăim practic în orizontul harului. Conştiinţa morală, spunea filosoful creştin Nikolai Berdiaev, a început cu întrebarea divină: „Cain, ce ai făcut cu fratele tău, Abel?” Însă ea se va desăvârşi prin aceasta: „Abel, ce ai făcut cu fratele tău, Cain?”

Să evităm posturile penibile, să nu ne acoperim de ridicol, trezindu-ne că-i dăm lecţii lui Dumnezeu sau că îi reglăm noi dozajul optim de milostivire ce ar trebui să-l administreze fraţilor noştri, mai puţin fervenţi şi transpiraţi decât noi, uitând că Dumnezeu este „Filantropul”, cum îl numeau sfinţii părinţi, în virtutea sensului autentic şi nealterat al cuvântului, „Iubitorul de oameni” prin excelenţă.

Un model de disponibilitate şi îndrăzneală în credinţă – deoarece a rupt-o definitiv cu trecutul său de fariseu – este Paul din Tars. După evenimentul hotărâtor de pe drumul Damascului, întreaga sa existenţă, toate palierele fiinţei sale sunt deschise, străbătute, nutrite de relaţia profundă, personală şi vitală cu Domnul înviat. De aceea, tonul răscolitor al sfântului Paul din a doua lectură nu are nimic artificial, nici nu-l putem suspecta de entuziasm facil, elan duhovnicesc nemăsurat sau de o înclinaţie bolnăvicioasă spre moarte. Neîndoielnic, sfântul Paul dorea cu ardoare să trăiască în ciuda multiplelor probleme cu care se confrunta, întrucât credinţa îndeamnă la asumarea cu seninătate a încercărilor şi la luptă după putinţă în inima prezentului. Pe de altă parte, alegerea, în fond, nu-i aparţine. Când scria comunităţii din Filipi această scrisoare, se afla în temniţă şi, de aceea, alternativele se prezentau relativ simple. Ori era eliberat, şi atunci îşi continua evanghelizarea, de vreme ce pentru el raţiunea de a fi era Cristos, ori era executat şi, în această a doua eventualitate, ar fi dat mărturia maximă, supremă, despre Domnul vieţii sale.

În definitiv, centrul preocupării lui Paul nu este propria viaţă sau moarte, ci eminenta cauză a Evangheliei. Iată cuvintele sale: „Vreau să fie preamărit Cristos în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte, căci pentru mine a trăi înseamnă Cristos, iar a muri este un câştig” (Fil 1,22).

Este impresionantă abandonarea sfântului Paul în mâinile lui Dumnezeu. Convertirea sa a constituit momentul întemeietor al trăirii permanente în raza proiectului lui Cristos. A fost începutul unei intensificări calitative continue a relaţiei cu Isus Domnul, investindu-şi fără balast biografic toată energia fiinţei sale în slujirea Dumnezeului cel viu şi culminând cu martiriul.

Dacă credem că l-am găsit pe Dumnezeu o dată, că ne-am lămurit şi gata, ne amăgim amarnic. Cum am putea să-l închidem în trecut, într-o idee, pe cel infinit şi inepuizabil? Cum l-am putea cuprinde pe Cel Necuprins cu mintea noastră? Lecturile sfinte ne-au arătat o dată în plus că itinerarul nostru în Dumnezeu este nesfârşit, că avem nevoie de o adeziune şi adecvare mereu reînnoite la planul său mântuitor faţă de toţi oamenii. Adevăratul credincios nu este cel ce spune cu suficienţă, în virtutea câtorva cunoştinţe şi răspunsuri vagi despre el: „Ştiu cine este Dumnezeu!”, ci acela care, neobosit pe cale, însetat şi rugător, întreabă: „Cine eşti tu, Doamne?” (Fap 9,5)

Ovidiu GIURGI

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.