Categorii

Duminica a XXV-a din Timpul de peste An – Ciclul A – Lectio divina

Parabola „muncitorilor de ultimă oră” este celebră. Se întâmplă să fie criticată, judecând-o numai pe planul uman al dreptăţii sociale, al economiei. Din acest punct de vedere, atitudinea stăpânului este cel puţin uimitoare, neobişnuită. Un „patron” vă va spune că a-l imita pe acest stăpân înseamnă automat a ruina întreaga întreprindere. Un „muncitor” vă va spune că nu este normal să nu se respecte o scară dreaptă a salariilor după munca reală îndeplinită… şi că este nedemn să fii un patron atât de arbitrar. Dar aceste interpretări sunt prea superficiale pentru a fi adevărate. Este clar că Isus nu propovăduieşte nedreptatea socială. Trebuie să fie o altă lectură posibilă a acestei faimoase pagini… care să fie o „veste bună”!

Să ne amintim că o parabolă este un gen literar foarte precis, care nu poate fi citit oricum. Într-o parabolă, spre deosebire de alegorie, nu toate detaliile concrete sunt purtătoare de învăţătură: trebuie căutat „înţelesul tainic” al povestirii, semnificaţia ei centrală. Restul detaliilor nu sunt în parabolă decât pentru a permite urmărirea povestirii, pentru a-i da uneori o notă de umor, a obliga la atenţie, a interesa.

Împărăţia cerurilor este asemenea unui gospodar înstărit care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători pentru via sa.

Pentru moment, totul începe ca o istorie reală. Suntem în Palestina, dimineaţa foarte devreme.Zilierii” sunt acolo, în piaţa satului, aşteptând de azi pe mâine ca să fie angajaţi. Situaţie tragică, trebuie să o spunem, a acestor oameni care nu au nici o siguranţă a postului: situaţie care rămâne aceeaşi pentru marea majoritate a taţilor de familie din Lumea a Treia.

Totuşi, oricât de realistă ar fi această descriere de început, îndată, suntem avertizaţi că va fi vorba nu de o lecţie socială, ci de o revelaţie despre „Împărăţia cerurilor”. Aşa că rămânem în alertă.

S-a înţeles cu ei să le plătească un dinar pe zi şi i-a trimis în via sa. Ieşind pe la ora nouă a văzut pe alţii care stăteau în piaţă fără lucru. Le-a zis: „Mergeţi şi voi în via mea şi ceea ce va fi drept vă voi da”. Ei s-au dus. Către amiază a ieşit din nou, apoi către ora trei după-amiază, şi a făcut la fel. Către ora cinci a ieşit din nou şi a găsit pe alţii stând acolo şi le-a zis: „Pentru ce staţi aici degeaba toată ziua?” Ei i-au răspuns: „Pentru că nimeni nu ne-a tocmit”. Le-a zis: „Mergeţi şi voi în via mea!”

Ar trebui să bănuim deja că nu este vorba de un stăpân obişnuit: nu se merge să se angajeze oameni cu o oră înainte de sfârşitul lucrului! Iată un „patron” care se îngrijeşte profund de drama acestor şomeri: „De ce staţi aici toată ziua degeaba?” Povestirea istorisită de Isus ne aminteşte că problema gravă a şomajului, din păcate, nu este numai o problemă a zilelor noastre. Şi dacă ne limităm la această primă parte a parabolei, fără a interfera prejudecăţi ideologice, îl vedem pe Isus făcând portretul unui om deja minunat de bun: neobosit, de cinci ori în aceeaşi zi, s-a îngrijit ca să procure de lucru, un salariu, o demnitate… unor sărmani oameni constrânşi la mizerie.

Pe de altă parte, să nu omitem a remarca refrenul repetat: „Mergeţi în via mea”. În tot Vechiul Testament, deci şi pentru primii auditori ai lui Isus, „via” era simbolul „poporului lui Dumnezeu” (Isaia 5,1-7; Ieremia 2,21;  Ezechiel 17,6; Oseea 10,1; Psalm 78,9.16). „Via”, în acest sens, este locul fericirii, locul Alianţei cu Dumnezeu. „Împărăţia cerurilor” este locul bunătăţii lui Dumnezeu, unde El nu încetează să ne invite să intrăm. „Mergeţi în via mea… Intră în bucuria stăpânului tău…” (cf. Matei 25.21-23).

Când s-a făcut seară, stăpânul viei i-a spus administratorului său: „Cheamă-i pe lucrătorii şi dă-le plata, începând însă cu cei din urmă şi terminând cu cei dintâi”.

Omeneşte vorbind, numai aici începe cu adevărat neverosimilul. Este semn că trebuie să ne apropiem de „sensul tainic” al parabolei. În mod vădit, acest „stăpân” uimitor vrea ca primii care aveau să beneficieze de via lui să fie martorii la ceea ce avea să facă pentru ultimii: ei vor asista la plata celorlalţi! De ce? Ar fi fost atât de simplu să-i plătească pe ei mai întâi şi să-i facă să plece.

Venind cei care au început lucrul abia la ora cinci după amiază a primit fiecare câte un dinar. Când au ajuns la rând cei dintâi, credeau că vor primi mai mult, dar şi ei au primit tot câte un dinar. Primindu-l, murmurau împotriva stăpânului zicând: „Aceştia din urmă n-au lucrat decât un ceas, iar tu i-ai pus în rând cu noi, care am dus greul zilei şi arşiţa!”

Textul grec foloseşte un cuvânt care înseamnă exact: „murmurau”… Este un termen biblic care trimite la „murmurul” poporului lui Israel în deşert (Exod 16,9;  Psalm 126,25), şi care traduce atitudinea noastră atât de curentă când nu înţelegem încercările ce se abat asupra noastră… când „suportăm greutatea zilei şi a arşiţei”, acuzându-l pe Dumnezeu.

Aceşti oameni care „murmură” în parabolă, în vremea lui Isus sunt în mod vădit scribii şi fariseii, care nu au încetat, efectiv, să murmure contra lui Isus când el îi primea pe „vameşi, păcătoşi şi prostituate”. În timpul lui Matei, „ultimii” puşi pe acelaşi plan cu „primii”, erau păgânii introduşi în Biserică la egalitate cu iudeii de origine. Încă şi astăzi, îl mai auzim pe Isus cum ne spune din nou cu tărie că, pentru Dumnezeu, nu există privilegiaţi. „Muncitorii de ultimă oră” sunt trataţi la egalitate cu cei care au beneficiat cei dintâi de via Domnului! În evanghelie, Isus i-a pus în mod constant în valoare pe săraci, pe cei excluşi, pe „cei din urmă”… pe păcătoşi! Celor care se simţeau şocaţi de aceasta, care „murmurau”, Isus îndrăznea să le spună că aceasta era atitudinea însăşi a lui Dumnezeu… „bogat în milostivire”, «dives in misericordia» după frumosul titlu al unei enciclici a lui Ioan Paul II.

Dar stăpânul i-a răspuns unuia dintre ei: „Prietene, nu-ţi fac nici o nedreptate. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ce este al tău şi du-te. Vreau să dau şi acestuia din urmă cât şi ţie. Nu am dreptul să fac ce vreau cu banii mei? Sau vezi cu ochii răi faptul că eu sunt bun?”

Nu, nu suntem de loc într-o situaţie normală din care să putem scoate nişte principii de dreptate socială… auzim aici o „revelaţie” teologică despre comportamentul lui Dumnezeu. Iată portretul minunat pe care ni-l zugrăveşte Isus despre Tatăl său:

– Un Dumnezeu care îi iubeşte pe toţi oamenii, în special pe cei mai abandonaţi, şi care vrea să-i introducă în „Via sa”, în fericirea sa…

– Un Dumnezeu care îşi răspândeşte binefacerile din belşug, care „invită” şi „cheamă” la orice oră, la orice vârstă, în orice situaţie…

– Un Dumnezeu a cărui „bunătate” nu este limitată de meritele noastre şi care dă mult mai mult decât am „câştigat prin propriile noastre eforturi”.

– Un Dumnezeu care îndepărtează pe oricine ar pretinde să aibă privilegii ori drepturi, împiedicându-i pe ceilalţi să profite de ele…

Astfel, evanghelia de astăzi ne proclamă unul din adevărurile esenţiale ale credinţei noastre, pe care sfântul Pavel îl va dezvolta îndelung în Epistolele sale către Romani şi Galateni: „Pentru toţi care cred, nu este nici o deosebire: toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu… dar sunt justificaţi în mod gratuit prin harul  său… Este atunci motiv de trufie? Nicidecum!… Noi socotim într-adevăr că omul este îndreptăţit prin credinţă, independent de faptele Legii” (Romani 3,22-31).

„Ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?”

Această parabolă ar trebui să redea, astăzi, o mare speranţă atâtor părinţi, care îşi văd copiii cum părăsesc credinţa. Pentru Dumnezeu nimic nu este niciodată pierdut. El angajează până în ultima clipă. Nu-i niciodată prea târziu!

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.