Categorii

Duminica a XXIX-a din Timpul de peste an – Ciclul C

duminica-xxix-tpa-cEx 17,8-13; 2Tim 3,14-4,2; Lc 18,1-8

      Putem spune, că prin textele pe care le propune, liturgia de astăzi poate fi considerată ca o invitaţie; o invitaţie de a da răspuns la câteva probleme legate de o temă esenţială pentru creştini, şi anume, rugăciunea.

      Omul de astăzi e obişnuit să se îndrepte spre ceea ce îi este util, spre acele lucruri şi acţiuni care îi oferă rezultate sigure şi dacă este posibil, rapide. Pentru mulţi însă, rugăciunea nu se situează pe acest plan al eficacităţii imediate, iar dacă ea mai cere şi efort, este oarecum desconsiderată, sau chiar abandonată. Într-o astfel de lume secularizată, în care divinul este lăsat la o parte, iar orientarea omului către Dumnezeu tinde să se piardă, rugăciunea este privită ca ceva fără sens, ca ceva care este împotriva curentului.

      Tocmai de aceea trebuie să căutăm şi să oferim răspunsuri la câteva probleme esenţiale legate de rugăciune. Dacă Dumnezeu ştie totul şi cunoaşte gândurile noastre cele mai ascunse; dacă vede şi cunoaşte problemele existenţei noastre limitate, ne punem întrebarea: pentru ce implorăm ajutor de la Dumnezeu? sau, de ce trebuie să ne rugăm?

      Soluţii la aceste întrebări ne oferă Evanghelia de astăzi şi cele două lecturi, iar răspunsul trebuie să fie precis şi fără ezitări.

      Rugăciunea, aşadar, este înainte de toate o componentă fundamentală a condiţiei noastre umane. Numai în rugăciune creştinul este în mod efectiv el însuşi. Ea nu foloseşte pentru a obţine promovarea, care cere pregătire, nu foloseşte pentru a obţine vindecarea, care trebuie să vină cu ajutorul medicinei. Dar ea foloseşte pentru a ne simţi în mod efectiv şi conştient împreună cu Dumnezeu în luptele, oboselile, munca şi bucuria noastră. Cu alte cuvinte, ea foloseşte pentru a înfrunta o situaţie ca oameni, adică cu toată responsabilitatea, în perspectiva succesului, dar şi a insuccesului, rămânând mereu conştienţi de aceasta. Aşadar rugăciunea va fi totdeauna folositoare dar şi necesară.

      Textul Evangheliei de astăzi şi respectiv al acelor două lecturi propuse la liturgia cuvântului este simplu, dar ne oferă o învăţătură suficientă şi corectă referitor la problema rugăciunii.

      E foarte probabil că atunci când sfântul evanghelist Luca a scris parabola judecătorului necinstit, avea în vedere starea de persecuţie în care se aflau creştinii, situaţie în care ei cereau dreptatea, şi mulţi erau pe punctul de a-şi pierde credinţa. Într-un asemenea context, promisiunea venirii Mântuitorului întârzia să se realizeze. Aceasta ducea în mod inevitabil la concluzia că Dumnezeu nu va face dreptate slujitorilor fideli care strigă către El, şi va întârzia să le vină în ajutor.

      Situaţia de atunci o putem raporta prin analogie la timpurile noastre, şi putem trage aceeaşi concluzie. Cei care au crezut au fost persecutaţi în toate timpurile, până în zilele noastre, şi datorită acestui fapt suntem tentaţi să contestăm cuvintele lui Isus din parabola de astăzi. Ele promit dreptatea şi Dumnezeu nu intervine totuşi în mod vizibil. Ar fi o adevărată naivitate, să aşteptăm ca El să intervină în mod direct pentru a face dreptate celui asuprit şi să-l pedepsească pe cel care asupreşte. El o va face cu siguranţă, şi aici pe pământ, dar mai mult în Împărăţia cerurilor.

      Mântuitorul propune vreo soluţie la această problemă? Da, şi înainte de toate rugăciunea. Ca în multe cazuri în care vrea să scoată în evidenţă un aspect al învăţăturii sale, se foloseşte şi acum de o parabolă. În ea sunt prezentate două personaje total opuse. Este vorba în primul rând de judecătorul nedrept, un om dur, fără frică de Dumnezeu şi de oameni. Pe de altă parte, văduva care întruchipează aici, pe cel sărac, pe cel fără apărare, nedreptăţit, ale cărui drepturi sunt călcate în picioare de alţii. Având în vedere opoziţia dintre aceste două personaje, ne putem da seama uşor de ce insistenţele văduvei către judecătorul necinstit rămân mult timp nerezolvate. Dar la sfârşit învinge totuşi insistenţa ei. Datorită rugăminţilor ei persistente va obţine dreptatea.

      Învăţătura Evangheliei, aşa cum putem constata, e foarte simplă: dacă un om atât de sever şi de dur ca acel judecător, e capabil să se înduplece la rugăminţile insistente ale unei sărace văduve, cu atât mai mult Dumnezeu, care e infinit mai bun va asculta rugăciunile noastre. Pericolul de a nu fi ascultaţi este din partea noastră, pentru că ne descurajăm deoarece Dumnezeu nu intervine imediat şi aşa cum am dori noi. Dar, a ne ruga nu înseamnă a-L forţa pe Dumnezeu să facă după voinţa noastră care, trebuie să recunoaştem, nu întotdeauna este aşa cum ar dori el să fie. Rugăciunea nu e o formulă magică, care rezolvă pe loc problemele. Dar în rugăciune trebuie să acceptăm libertatea şi decizia lui Dumnezeu.

      Tot în parabola de astăzi găsim răspuns la alte două întrebări pe care le punem în mod firesc, şi anume: când trebuie să ne rugăm şi, cum trebuie să fie rugăciunea noastră?

      Chiar din primul verset al Evangheliei se face specificarea că, „Isus le-a spus ucenicilor o parabolă în care să le arate că trebuie să se roage neîncetat şi fără oboseală”. Deci, rugăciunea trebuie să fie continuă. Un exemplu concludent îl constituie atitudinea lui Moise din prima lectură. Episodul e foarte sugestiv. Evreii sunt atacaţi în pustiul Sinai şi trebuie să-i înfrunte pe amaleciţi. Însă ei nu pot face faţă unei asemenea lupte şi sunt pe cale de a o pierde. Până la urmă datorită rugăciunilor lui Moise ei înving. În mod simplu şi plastic, mâinile lui Moise ridicate în sus sunt o prezentare vizuală a rugăciunii, a unei rugăciuni făcute cu insistenţă.

      Însă, pe lângă această insistenţă, nu trebuie să lipsească din rugăciune şi acea dimensiune a încrederii necondiţionate în Dumnezeu, care este expresie a iubirii fidele faţă de El, Creator şi Tată milostiv. Garanţia unei rugăciuni eficace e încrederea absolută în Dumnezeu, în cuvântul său, în alianţa sa de iubire. Cu siguranţă, văduva care a insistat atât de mult în faţa judecătorului nedrept, a făcut-o cu deplină încredere, iar Moise, aflat în faţa unei situaţii atât de dificile, s-a rugat lui Dumnezeu la fel.

      Dar rugăciunea nu este numai cerere. Ar fi greşit să ne facem o asemenea idee. Ea este şi studiu, căutare, reflexie, contemplaţie. La acest lucru face referinţă sfântul Paul în a doua lectură.

       El îl îndeamnă pe Timotei să rămână statornic în credinţă şi să-şi hrănească convingerile apelând la Sfânta Scriptură. Textul luat din Scrisoarea a doua către Timotei este important pentru că afirmă inspiraţia divină a Bibliei, inspiraţie care nu o plasează deasupra sau în afara realităţii noastre umane. Paul îi cere lui Timotei să nu fie doar un păzitor al tradiţiei şi al scripturilor, dar să fie un element activ. Cu siguranţă, sfântul Paul ar dori acest lucru cu fiecare dintre noi. Adică, viaţa noastră să fie o rugăciune continuă, şi astfel să încercăm să o vedem în complexitatea ei. Vom putea înţelege mai bine aceasta din următorul exemplu.

      Un învăţat veni odată în biserica Maicii Domnului din Copenhaga ca să admire o celebră statuie care îl reprezenta pe Cristos, şi despre care auzise că este adevărată operă de artă. Când o văzu însă, sculptura i se păru nereuşită. Cel care îl însoţea se apropie şi îi spuse: „Domnule, dacă vreţi să admiraţi şi să apreciaţi cu adevărat statuia, trebuie să îngenunchiaţi”. Atunci respectivul a îngenunchiat şi din acea poziţie a putut să vadă adevărata valoare şi frumuseţe a acelei capodopere.

      Având şi noi această atitudine în faţa vieţii o vom putea privi ca pe o capodoperă. Vom putea să-i descoperim adevărata valoare. Îngenunchindu-ne în rugăciune în faţa lui Dumnezeu, cu tot ce avem, cu toată fiinţa noastră, vom înţelege că viaţa, cu toate dificultăţile ei, este un har primit de la Dumnezeu. Vom fi în stare să o privim cu simţ de răspundere şi angajare, ca pe o datorie şi o misiune.

      Să înţelegem, aşadar, că existenţa noastră în lume are un sens creştin. Într-o asemenea condiţie, credinţa şi speranţa creştină ne îndeamnă să lăsăm totul în mâinile lui Dumnezeu. Rugăciunea înseamnă, a-i arăta lui Dumnezeu nevoile, dorinţele, proiectele şi sarcinile pe care le avem. Totuşi, în acest caz, rugăciunea, mai mult decât o cerere în favoarea intereselor noastre, va fi un efort de a descoperi dorinţele lui Dumnezeu, planul pe care El îl are cu noi, şi o cerere ca să răspundem conform voinţei sale la chemarea pe care ne-o adresează. A-i vorbi lui despre probleme noastre înseamnă a le pune în lumina lui. Noi putem să-i arătăm lui Dumnezeu toate problemele noastre, şi să-i prezentăm toate cererile noastre. Să facem însă din aceasta o rugăciune, dar o rugăciune pe care să o facem aşa cum ne îndeamnă sfântul Augustin. El ne spune: „Roagă-te cu speranţă, cu credinţă şi cu iubire, roagă-te cu perseverenţă, cu răbdare, roagă-te, ca şi văduva din parabola lui Cristos”.

                                                                                                         Domenic Felician Petre

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.