Categorii

Duminica a XXIX-a din Timpul de peste An – Ciclul B – Lectio divina

Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, s‑au apropiat de Isus şi i‑au spus: „Învăţătorule, am vrea să ne împlineşti o rugăminte”.

Iată doi tineri… fii ai lui Zebedeu, pescar pe mare… din Betsaida, un mic port de pe malurile lacului Tiberiadei. Mama lor este fără îndoială Salomeea, însăşi sora Mariei, mama lui Isus (Mc 15,40; 16,1). Urmând un obicei cu totul natural în multe civilizaţii orientale, ei găsesc normal să folosească privilegiile înrudirii: fiind veri cu Isus, vor solicita pe ruda lor ca să participe „clanul familial” la reuşita unuia din membrii săi.

De altfel, nu a spus Isus: “Cereţi şi veţi primi!” Atunci? Ei vin cu o rugăminte: “Am vrea să ne îndeplineşti cererea”.

O ocazie de care putem profita pentru a înţelege bine, noi, care ne mirăm uneori când unele din rugăminţile noastre nu sunt îndeplinite „aşa cum” am fi dorit.

El le‑a zis: „Ce aţi vrea să fac pentru voi?”

Cererea lor era prea vagă. Isus le spune să o precizeze.

Ei i‑au răspuns: „Dispune ca noi să stăm unul la dreapta şi altul la stânga ta, atunci când vei veni în mărire”.

Isus tocmai le anunţase pentru a treia oară Patima sa (Mc 10,32‑34). „Iată, urcăm la Ierusalim… Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor şi a cărturarilor, îl vor condamna la moarte… îşi vor bate joc de el, îl vor scuipa, îl vor biciui, îl vor ucide…” Chiar în momentul când Isus „se aşează pe ultimul loc”, ei încearcă a se „înghesui” pe locurile bune: încă mai sunt sub stăpânirea visurilor mesianice glorioase ale poporului lor. Mesia, pentru ei (şi pentru noi…?) este acel triumfător victorios care va pune totul în ordine prin puterea sa. Atunci, pentru ce să nu profite de vărul lor pentru o promovare, o favoare, o recomandare? Să nu‑i judecăm prea aspru! Nu facem noi acelaşi lucru de fiecare dată când este posibil? E omeneşte. Când ai relaţii, nu este natural să profiţi de ele ca să obţii unele avantaje? Să mergem mai departe: viaţa noastră creştină este pentru noi o viaţă în care îl slujim pe Dumnezeu? sau o viaţă în care încercăm să‑l punem pe Dumnezeu în slujba noastră? Practica noastră religioasă este o adoraţie, o laudă şi o ascultare îndreptată „spre Dumnezeu”? sau nu cumva este mai curând un fel de „asigurare pentru dincolo”?… Învăţătorule, asigură-mi un scăunel bun în cer.

Isus le‑a zis: „Nu ştiţi ce cereţi…”

Într‑adevăr, de‑ar fi ştiut ei „cine” avea să fie „la dreapta şi la stânga” lui Isus, când el avea să fie „în slava” sa, pe cruce! Ei sunt pe cale să ceară, fără a şti, locul celor doi tâlhari răstigniţi împreună cu Isus pe munte.

Încă n-au înţeles nimic din destinul adevărat al lui Isus. Prin întrebările sale, Isus încearcă să-i facă să treacă de la gândul „slavei lui Mesia”, la cel al „căii care duce la această slavă”. De multe ori nici noi nu ştim ce cerem: mister al rugăciunilor noastre în aparenţă neîmplinite… Să acceptăm ca Dumnezeu să ne scoată de unde suntem instalaţi, şi să ne modifice cererile: nu ştiţi ce‑mi cereţi, aveţi puţin mai multă încredere în mine, spune Dumnezeu. „Slava” pe care o cereţi, voi, Iacob şi Ioan, o veţi avea într‑o zi! Da, visul tinereţii voastre va fi realizat la vârsta maturităţii: Iacob va fi primul martir la Ierusalim (Fap 12,2), iar Ioan va suferi deportările în masă ale lui Nero, la muncă silnică în insula Patmos (Ap 1,9).

„Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu, şi să primiţi botezul pe care îl voi primi eu?”

Isus foloseşte două imagini tradiţionale din Biblie pentru a‑i ajuta să‑şi modifice dorinţa, cererea lor: paharul… botezul…

– „Paharul”, în Scriptură, este de obicei „cupa amărăciunii”, acea băutură respingătoare, chinuitoare de înghiţit: „Domnul ţine în mână o cupă  în care fermentează un vin acru; el va turna iar ei îl vor bea, vor sorbi până şi zaţul…” (Ps 75,9).

– „Botezul” are o semnificaţie analogică: este imaginea cufundării, a înghiţirii de valuri: „Toate valurile şi toate talazurile tale au trecut peste mine” (Ps 42,9). Isus este foarte conştient de ce i se va întâmpla. Şi îi întreabă pe cei doi ucenici: „Puteţi să beţi paharul patimii mele, şi să fiţi cufundaţi în botezul meu de sânge? Acceptaţi să fiţi, ca mine şi cu mine, îngropaţi sub apele acestui tragic înec, adică să împărtăşiţi moartea mea?”

Ei i‑au răspuns: „Putem!”

Sunt generoşi cu întreg entuziasmul tinereţii lor. Sunt gata să plătească cu propria lor persoană, „să bea” paharul, „”să fie cufundaţi” în botez.

Să nu uităm că, atunci când Marcu îşi scrie evanghelia, două sacramente sunt trăite de  creştini… ca şi de noi astăzi. Ce semnificaţie dăm noi botezului şi euharistiei noastre? Potirul din care ne împărtăşim este pentru noi comuniune cu „jertfa celui care şi‑a dat viaţa?” Credinţa noastră de botezaţi ne face să‑l „urmăm” pe Isus? Până unde?

Isus le‑a zis: „Paharul pe care îl voi bea eu îl veţi bea şi voi, şi botezul pe care îl voi primi eu îl veţi primi şi voi”

Când Marcu redactează această profeţie a lui Isus, ea este deja în parte realizată. În anul 44, Iacob a fost martirizat. „Cam în timpul acela, Irod a pus mâna pe unii din Biserică pentru a-i pierde. Astfel, l-a ucis cu sabia pe Iacob, „fratele” lui Ioan. Când a văzut că aceasta este pe placul iudeilor, a hotărât să-l prindă şi pe Petru” (Fap 12,2‑3).

A fi creştin înseamnă a‑l urma pe Isus.

„Dar eu nu pot dispune ca cineva să şadă la dreapta sau la stânga mea, pentru că aceste locuri sunt ale acelora pentru care au fost pregătite”.

Isus pronunţă, încă o dată, un cuvânt uimitor de umilinţă, faţă de Tatăl său: el spune că nu are „puterea”. Se supune. Prin aceste cuvinte, ne invită, la rândul nostru, să‑l lăsăm pe Dumnezeu să dispună de noi. „Slava”, o vor avea Iacob şi Ioan. Dar nu va fi aceea pentru care aveau ei ambiţia: va fi slava lui Isus. Aşadar, el le‑a ascultat rugămintea!

Dar noi? Când rugăciunile noastre par a nu fi împlinite, avem noi încredere până la urmă în Dumnezeu, pentru ca el să le împlinească, în modul său? Isus însuşi îi trimitea pe prietenii lui la misterul insondabil al planului lui Dumnezeu.

Ceilalţi zece au auzit şi au fost cuprinşi de indignare din cauza lui Iacob şi Ioan.

Ei sunt cuprinşi de indignare pentru că împărtăşesc aceeaşi ambiţie.

Isus i‑a chemat şi le‑a spus: „Voi ştiţi, conducătorii îşi subjugă popoarele; cei mai mari îşi fac simţită puterea”.

O singură dată când Isus vorbeşte de „politică”, este pentru a face un portret rapid, şi destul de sumbru. Nu se poate spune că Isus doreşte să instaureze o lume fără ierarhie, o lume egalizată. Dar încă o dată (ca şi pentru folosirea banilor ori a sexualităţii), el respinge abuzurile: „puterea” nu poate fi exercitată numai ca un loc de dominare şi asuprire … cel mai tare câştigă. Nu! spune Isus.

„Dar între voi să nu fie aşa”.

Isus exclude categoric, în Biserică, în comunitatea creştină, modelul de putere exercitat în lume.

„Dimpotrivă, cel care vrea să fie mare între voi să fie «servitorul» vostru („diakonos”, în greacă); cel care vrea să fie primul între voi să fie «sclavul» tuturor” („doulos”, în greacă).

Nu este numai o lege printre altele, este „Constituţia” Bisericii, a comunităţii ucenicilor: aici fiecare trebuie să fie servitorul tuturor! Imaginea dată de Isus este, aici, uimitor de accentuată. Ceea ce nu spune cuvântul „servitor”, termenul de „sclav” o spune cu tărie, adăugând „dependenţa” faţă de cel pe care îl servim. În Biserică trebuie să renunţăm total la principiul avansării, al galoanelor, al carierei, al titlurilor, al decoraţiilor, al locurilor onorifice! Un singur principiu: slujirea umilă. Pentru a vorbi despre cei care au un rol aparte se va vorbi de „ministere”: acest cuvânt înseamnă „servitor” în latină! În Biserică nu există „şefi” în sensul lumii. Nu există decât „miniştri”, „slujitori”.

„Căci Fiul Omului nu a venit să fie servit, ci ca să servească şi să‑şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”.

Raţiunea fundamentală a acestei „Constituţii” originale a Bisericii este că ea trebuie, pur şi simplu, să‑l imite pe Isus. Remarcăm sensul eminamente pozitiv pe care Isus îl dă morţii sale. În conştiinţa sa, el nu o înfăţişează punând accentul pe durere: calea crucii, pentru el, nu înseamnă mai întâi “a suferi “, înseamnă „a servi”! Cu toate deplinele puteri de care dispunea ca Fiu al lui Dumnezeu, Isus nu s‑a comportat ca  „dominator”, ci ca „slujitor”. El nu a împlinit rolul de „domn”, ci de „servitor” (In 13,13), făcând cu umilinţă  „serviciul la masă” în seara din joia sfântă. Aşa vor trebui să fie părinţii creştini faţă de copiii lor, aşa vor trebui să fie responsabilii faţă de subordonaţii lor.

Vom lua noi în serios invitaţia lui Isus? Să nu facem examenul de conştiinţă al altora! Eu pe cine am tendinţa să „domin”? Pe cine trebuie să „iubesc”? Pe cine trebuie să „slujesc”?

NOËL  QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.